O FĂCLIE DE PAȘTE

eiba Zibal, hangiul dela Podeni, stă pe gânduri la o masă sub umbrarul de dinaintea dughenii, așteptând dilijența, care trebuià să fi sosit de mult: e o întârziare de aproape un ceas.

Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal; dar așà cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate…

Precupeț, vânzător de mărunțișuri, samsar, câte odată și mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într’o ulicioară tristă din Ieși – toate le încercase după accidentul care’l făcuse să’și piarză locul de băiat într’o mare dugheană de vinațuri. Doi hamali coborîseră în beciu un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere se ivì între dânșii la împărțeala câștigului. Unul din ei luă un crâmpeiu de lemn ce’l găsì la ’ndemână și lovì în frunte pe tovarășul său, care căzù amețit și plin de sânge la pământ.

Băiatul, văzând sălbăticia, dete un țipet de alarmă, dar mizerabilul se repezì să iasă din ogradă și, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupră-i… Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni, când se întoarse la stăpân, locul lui erà ocupat.

Atunci începù lupta grea pentru vieață, care se îngreună și mai tare prin căsătoria lui cu Sura… Răbdarea însă ostenește soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, murì, și hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui.

Acì se află el acuma de cinci ani.

Are strânsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul – frigurile de baltă.

… Și oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!… Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol… Dar amenințările!

Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor, decât chiar lovitura. Ceeace muncește acù pe Leiba mai mult decât tremurătura frigurilor este o amenințare.

– A! goi ticălos! gândește el oftând.

Ticălosul este badea Gheorghe – pe unde o fi! – un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută.

 

Gheorghe venise într’o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșià din spital – ziceà – și căutà de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s’a arătat a fi un om prea brutal și prea ursuz… suduià mereu și mormăià singur prin ogradă. Erà o slugă rea, leneș și obraznic… și furà.

Intr’o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care’l ocărîse cu drept cuvânt, s’o lovească în pântece… altdată a asmuțit un câine asupra lui Strul cel mic.

Leiba i-a făcut numaidecât socoteala și l-a trimis. Dar Gheorghe nu voià să se ducă; el pretindeà cu violență că s’a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătășei ca să-l alunge.

Gheorghe a vârît repede mâna în sân strigând: «Iudă!» și a voit să se năpustească asupra stăpânului.

Din norocire, sosià atunci o harabà încărcată cu mușterii. Gheorghe a început să rânjească, zicând:

– Ce, te-ai spăriet, coane Leiba?… Iacă mă duc.

Și apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putù înapoi, îi șoptì:

– Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!

Atunci intrară mușteriii în dugheană.

– Să ne vedem sănătoși la Inviere, coane Leiba! adăugă Gheorghe depărtându-se.

 

Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peșcheșul «modest» adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos și să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înțelege gravitatea lucrului, cum erà hanul izolat departe de sat și chiar de șoseà. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povățuit să fie cuminte: nici să nu mai pomenească de așà ceva, ca să nu deștepte în adevăr, intr’un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de călcare.

Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic și doi călărași: erà bănuit pentru o pricină.

Ce bine erà să’l mai fi răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor oameni!… Dar Gheorghe erà acù cine știe unde…

 

Deșì asta se petrecuse de mult, totuș, în mintea omului prins de friguri, se repetà bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deșteptà așà de limpede acea amintire?

Erà sâmbăta Paștelui.

Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi kilometri printre bălți, se auzeau clopotele bisericii… Și se aude așà de ciudat când ai friguri: acì foarte tare, acì aproape de loc… Noaptea care venià erà noaptea Paștelui: scadența făgăduelii lui Gheorghe…

 

– Dar poate că l-au prins până acuma!

… Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pân’ la câștiul viitor. Cu capitalul lui se poate deschide un negoț frumos în Ieși… In târg, Leiba o să fie sănătos, o să șază aproape de comisie… O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent… Cine plătește bine, este bine păzit.

Intr’un târg așà mare, noaptea e sgomot și lumină, nu întuneric și tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieși, – acolo în colț, ce loc bun pentru o dugheană! – un han unde toată noaptea cântă fetele la Café Chantant. Ce vieață sgomotoasă și veselă! Acolo găsești la orice ceas, zi și noapte, pe domnul comisar cu fetele și cu alți poreți.

Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul de fier, care ocolește foarte pe departe mlaștinele, gheșeftul scade mereu?…

– Leibă! strigă Sura din năuntru, sosește dilijența, s’aud zurgălăii.

Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. In partea despre miazăzì, mai cufundată, se adună, din șipotele ce izvoresc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca niște perii stufișuri dese de rogoz. Intre partea băltoasă și partea mai ridicată despre miazănoapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deșì terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate.

La glasul Surei, Leiba se ridică greoiu de pe scaun, întinzându’și membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit: nici pomeneală de dilijență.

– Nu vine; ți s’o părut… răspunde el balabustei, și se lasă iarăș jos.

Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și’și așează pe dânsele capul, care’i arde tare.

La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă fața mlaștinelor, o moliciune plăcută cuprinse nervii omului, și gândul începù să depene pe fusul conștiinței bolnave mai rar și tot mai rar, înmuind treptat formele și colorile închipuirilor…

Gheorghe… Noaptea Paștelui… Tâlhar… Ieșii… O crâșmă în miezul târgului… O dugheană veselă, care merge bine… Sănătatea…

Și ațipì…

 

… Sura lipsește cu copilul de mult d’acasă.

Leiba iese în ușa dughenii să se uite în calea ei.

Pe ulița mare e o circulație vie, o neîntreruptă fâșiitură de roate pe răzoare, acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului.

Deodată însă circulația se oprește, și dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulând și strigând foarte mișcați. Mulțimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă și fel de fel de public. La toate ferestrele caselor, la toate ușile dughenelor se înghesuesc privitorii curioși.

– Aha! gândește Leiba, o pus iar mâna pe un talhar!

Cortejul se apropie. Sura se deslipește din mulțime și urcă lângă Leiba pe treptele crâșmii.

– Ce e, Sură? întreabă el.

– E un nebun scăpat dela Golia.

– Să închidem dugheana, să nu dee peste noi…

– E legat acuma bine; dar adineaori scăpase. S’a bătut cu toți soldații… Pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulțime l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a mușcat de obraz.

Leiba de pe trepte vede bine; cu o treaptă mai jos, privește Sura cu copilul în brațe.

Este în adevăr un nebun furios, pe care ’l țin câte doi oameni de fiecare parte; pumnii-i sunt strâns legați unul peste altul cu o cureà tare. E un om cu o cheresteà uriașe: un cap ca de taur, părul negru des, barba și mustățile aspre și împâslite. Prin cămașa-i, sfâșiată de luptă, se vede pieptul lat, acoperit ca și capul de un stuf de păr. E cu picioarele goale; gura i-e plină de sânge, și stupește mereu firele pe care le-a smuls cu dinții din barba jidanului.

Toată lumea s’a oprit… De ce?

Jandarmii desleagă mâinile nebunului. Mulțimea se dă într’o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un ocol cu ochii și’și oprește privirile, care ard, spre ușa lui Zibal; scrâșnește din dinți, se repede țintă pe cele trei trepte, și într’o clipă, apucând în palma dreaptă capul copilului, în cea stînga pe al Surei, le izbește pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe niște ouă moi…

Un sgomot s’auzì, o trosnitură care cu nimic nu se poate comparà, la întâlnirea celor două titve smăcinate una de alta.

Leiba, cu inima înodată, ca un om ce cade dintr’o nemăsurată înălțime, dete să țipe:

– O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!

Dar glasul mut nu se supuse voinții.

 

– Scoală, jidane! strigă cineva trosnind tare cu o nuià pe masă.

– Proastă glumă! zise Sura din pragul crâșmii; să sparii așà omul din somn, țărănoiu mojic!

Leiba sărì drept în picioare.

– Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumețul. Dormi la nămiez, ai?… Scoală, că-ți vin mușterii… sosește harabaoà poștii.

Și, după prostul său obiceiu, care irità rău pe jidan, voì să apuce pe Zibal în brațe să-l gâdile.

– Lasă-mă ’n pace! strigă hangiul smucindu-se și îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? Lasă-mă ’n pace!

Diligența sosește în sfârșit cu aproape trei ceasuri de întârziere. Sunt doi călători, cari se așează împreună cu conductorul, poftit de ei, la aceeaș masă.

Din convorbirea călătorilor se lămureà bine împrejurarea. La tactul de mai sus al poștii, se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorît țineà și schimbul cailor. Tâlharii îl furaseră, și până să se găsească alții în sat, călătorii curioși putuseră cercetà în voie teatrul crimei.

Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s’ar fi găsit casa prădată, s’ar fi crezut că a fost o cruntă răsbunare, sau fapta nebuniei religioase. In anecdotele despre sectarii iluminați, se povestesc câteodată executări de așà absurdă sălbăticie.

Leiba tremurà scuturat de un puternic acces de friguri și ascultà aiurit.

Apoi urmă ceva, care trebuià neapărat să umple de respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenți, unul în filozofie, altul în medicină: mergeau să petreacă sărbătorile în orășelul lor natal. Intre ei se încinse o înaltă desbatere academică despre crimă și cauzele ei, și dacă trebuie să fim drepți, medicinistul erà mai bine preparat decât filozoful.

Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepție… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!

Darwin… Haeckel… Lombroso…

La cazul de reversie, conductorul face niște ochi mari, în cari strălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne.

– Este evident, adaugă medicinistul. Deaceea, criminalul propriu zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare desvoltat; chipul lui e de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși: e un rudiment de om; e, cum am zice, fiara, care deabià de curând a reușit să steà numai pe labele dinapoi și să’și ridice capul în sus, spre cer, către lumină!

La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o bună ospătare cu un vin așà de bine născut și așà de bine crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine.

Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă și puțin Schopenhauer – «spre cer către lumină!»

 

Zibal erà departe de a fi priceput «luminoasa» teorie. Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau așà de înalte vorbe, așà de nobile subtilități de gândire.

Ceeace pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar conferențiarul, erà ilustrația izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoșteà în carne și în oase: erà portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai adineaori păstrà numai trăsurile fundamentale, i-se redeșteptà acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate amănunte.

 

Dilijența erà departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase și el după coasta dela apus, și seara începeà să ’mpăenjinească dulce formele din valea Podenilor.

Hangiul, posomorît, se puse să rumege în minte tot ce auzise.

… In tăcerea nopții, pierduți în întuneric, un bărbat, două femei și doi copii fragezi, smulși fără veste din brațele binefăcătorului somn, de mâna fiarei cu chipul omenesc și jertfiți unul câte unul… Țipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care’i despică pântecele… Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece gâlgâitură de sânge, o horcăeală surdă… Și cea din urmă jertfă, care, năucită într’un colț, asistă la toate astea așteptându’și rândul… Procesul mai grozav decât execuția, jidanul fără apărare în mâna goilor… țestele prea slabe pentru mâinile năprasnice ale nebunului de-adineaori.

Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau mașinal gândul tremurând repede. O scuturătură puternică îl apucă dintre spete: el intră cu pasul împleticit în gangul hanului.

Fără îndoeală – gândește Sura – Leiba nu e bine de loc, e tare bolnav; Leiba are «idei la cap»… Căci ce înțeles poate aveà tot ce face el de câteva zile și mai ales ce a făcut astăzi?

Crâșma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvià șabăsul. De trei ori au bătut mușterii în ușa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a tresărit și a oprit-o șoptindu-i încet și cu ochii sperioși:

– Nu te mișcà… Nu voiu să intre goi aici.

El a trecut apoi sub gang și s’a pus s’ascută pe treapta de piatră a pragului, securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ține pe picioare, și nu vrea să se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate, el, Leiba, la ’ntrebările ei stăruitoare, a răspuns aspru și a trimis-o să se culce, poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea s’a împotrivit; dar așà de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări.

Sura a stins lampa, s’a culcat și acuma doarme alături de Strul.

Femeia aveà dreptate… Leiba e în adevăr bolnav.

*

E noapte deplină. Zibal șade de mult pe pragul ce dă în gang și ascultă…

Ce?

Sgomote nehotărîte vin din depărtare… Par’că sunt tropote de cai, bubuituri de maiu înfundate, convorbiri misterioase și agitate. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții: când ochiul e desarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și vază.

Dar nu e o părere… Pe drumul care abate din șoseà încoace se aud venind pași de cai. Zibal se scoală și vrea să se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d’a-curmezișul, ale cărei căpătâie stau în câteo bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scârțâitură prea indiscretă. Zibal scoate picioarele din papuci și rămâne în colțuni. Așà, fără vreun sgomot aprețiabil de o ureche neprevenită, el merge la poarta gangului tocmai când călăreții trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânșii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n’apuce foarte bine aceste câteva vorbe:

– S’a sculat de vreme…

– Dar dacă o fi plecat?

– I-o venì rândul altdată… Da’ eu aș fi vrut…

Nu se mai poate înțelege nimica; oamenii aceia s’au prea depărtat.

De cine erà vorba?… Cine să se fi culcat sau să fi plecat?… Cui o să’i vie rândul altdată?… Cine e acela care ar fi vrut altceva?… Și ce altceva vrea acela?… Și ce căutau pe drumul de lături – un drum pe care nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?…

O osteneală sdrobitoare se lăsà pe cerbicea lui Zibal…

«Să fie Gheorghe?»

Leiba simțì că i-se sting puterile și se așeză la loc pe prag. Intre frânturile de gânduri ce se rostogoleau în capul său, el nu putù prinde un gând întreg, o hotărîre… Aiurit, intră în dugheană, trase un chibrit și aprinse o lampă mică cu petrol.

E o idee de lumină; fitilul e așà de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin gratia mașinii apar de jur-împrejur niște bentițe verticale foarte subțiri de-o lumină aproape cu totul moartă… Dar este destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale dughenii… A! e cu mult mai mică deosebirea între soare și cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta și întunericul orb!

Ceasornicul țăcănià în perete. Sgomotul acesta monoton supărà pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legănà și’i stinse mișcarea.

Gura lui erà uscată. Ii erà sete. Spălă un păhăruț în cada cu trei picioare de lângă tarabă și voì să’și toarne rachiu bun dintr’un șip; dar gâtul șipului începù să clănțănească tare pe buzele paharului. Aceste sunete erau și mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voința lui de a-și biruì slăbiciunea, nu avù mai mult succes.

Atunci, renunță la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, și înghițì de câteva ori din șip. Puse după aceasta la loc șipul, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se oprì înnecat de această impresie. Apoi luă lampa și o puse pe firida ferestrei, care da în gang: pe poartă, pe paveaoa și pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră niște bande late de-o lumină cu prea puțin mai deasă decât o închipuire.

Zibal se așeză iar pe prag, întinzându’și urechea la pândă…

Clopote în deal… Toacă pentru înviere… Care va să zică a trecut de miezul nopții; ne apropiem de ziuă… A! dacă ar trece și restul acestei lungi nopți ca jumătatea întâia!

… O trosnitură de nisip strivit sub talpă!… Dar el e în colțuni și nici n’a mișcat măcar piciorul… A doua trosnitură… Mai multe… E de sigur cineva afară, acì, foarte aproape. Leiba se scoală apăsându’și pieptul cu mâna și căutând să întoarcă înapoi un nod rebel ce i-se ridică în gât.

… Sunt mai mulți oameni afară… Și Gheorghe!…

Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Invierii.

Vorbesc încet:

– Dacă-ți spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina.

– Mai bine; prindem cuibul întreg.

– Poarta o deschiz eu: îi știu meșteșugul. Să’i croim ferestruica… Bârna trece pe aici…

Și se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsurà distanța pe lemn…

Un sfredel mare se aude rozând țesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar… Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijinește în palma stângă pe poartă și cu dreapta își acopere ochii.

Atunci, printr’un caprițiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea omului din năuntru foarte tare și lămurit:

«Leiba! sosește dilijența!»

Erà neîndoios glasul Surei… O caldă rază de speranță… un moment de fericire… este iar un vis!… Dar Leiba își trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, pătrunzând de partea asta, l-a înțepat în palmă.

A mai gândì la scăpare?… Absurd!…

In creierul care ardeà, imaginea sfredelului luà niște dimensii nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creșteà la infinit, și borta devenià tot mai mare și mai mare, așà de mare în sfârșit, încât, în cadrul ei rotund, monstrul puteà s’apară în picioare fără să se aplece. Ceeace se petreceà în acel creier ieșià din sfera gândirii umane: vieața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții chaotice.

 

… Lucrarea din afară urmează cu metodă și stăruință. Leiba a văzut acuma de patru ori pe rând dintele răsucit de oțel pătrunzând în partea lui și trăgându-se înapoi afară.

– Amù, adù herăstrăul… zise Gheorghe.

O limbă îngustă de herăstrău trece prin borta întâia și începe să ronțăie în mișcări dese și regulate… Planul erà ușor de înțeles: patru borte în patru unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul pătratului s’a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi cu totul deslipită de trupul întreg al lemnului, se trage afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, apucă bârna, o dă ’ntr’o parte și… goii sunt la Leiba în casă.

Și acelaș sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei lui Zibal și al tuturor ai lui… Doi gâzi or să țină victima răstignită jos, și Gheorge, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s’o oprească din svâcniturile-i nebune și s’o țintuească pe loc.

O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se ’nmuiè din încheieturi și încet se lăsă să cază în genuchi, ca o vită ce’și pleacă, sub lovitura din urmă, grumazul, pătrunsă că de acuma ea însăș trebuie să se părăsească pe ea însăș.

«Da! s’o țintuească pe loc!… gândì el pierdut… da! s’o țintuească pe loc!»

Și rămase timp cu ochii holbați pe lumina dela fereastră… Câteva momente el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată:

«Da! repetă el surâzând cu o clipire fieroasă; da! s’o țintuească pe loc!»

Se petrecù atunci în această ființă un fenomen ciudat, o completă răsturnare: tremurătura lui se oprì, abaterea dispărù și figura-i, descompusă de o atât de îndelungă criză, luă o bizară seninătate.

El se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns.

 

O linie, între cele două puncte superioare ale pătratului, erà pe sfârșite. Leiba se apropià curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se caracterizà acum și mai tare. Mișcă din cap, ca și cum ar fi zis:

– Mai am încă vreme.

Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese, și începù lucrul între bortele inferioare.

«Mai sunt trei», gândì Leiba, și cu precauția celui mai încercat vânător, intră binișor în dugheană. Căută sub tarabă, luă ceva, ieșì înapoi cu acelaș tact, ascunzând obiectul ce’l țineà în mână, ca și cum se temeà de indiscreția zidurilor, și se duse în vârful deștelor la poartă.

Dar ceva grozav! lucrarea de afară s’a oprit cu desăvârșire… nu se mai simte nimic.

«Ce-i asta?… Să fi plecat?… S’a dus?» fulgeră prin mintea omului din năuntru. Și la această închipuire, el își mușcă buza de jos cuprins de o nepomenită dezolare…

«Haha!» fusese o urîtă amăgire: lucrarea începe din nou, și el se pune a o urmărì cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărît, omul nostru erà muncit de-o neînțeleasă dorință de a vedeà lucrul cât mai de grabă sfârșit.

«Mai iute! gândì Leiba cu nerăbdare… mai iute!»

Acum se auzeau iar clopotele în deal.

– Mai iute, bre, ne-apucă ziua! zise un glas de afară îmboldit par’că de voința omului din năuntru.

Lucrătorul pornì cu multă activitate. Incă puține mișcări, și toate punctele pătratului sunt unite.

In sfârșit!

Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colțuri… O mână mare și vânjoasă intră… Până să n’atingă însă bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal înfășură cu putere căpătâiul liber al lațului de butucul fix dela ușa gârliciului…

Lațul erà ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâiu de un butuc; la o lungime potrivită, pe locul unde erà să dispară pătratul scobit, un ochiu, pe care Leiba îl țineà deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă țineà strâns celălalt căpătâiu. La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului și, apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber, cu o smucitură supremă trase înăuntru brațul întreg.

… Intr’o clipă operația fusese gata… Două răcnete o însoțiseră, unul de pierzare, altul de triumf: mâna erà «țintuită pe loc».

Șe auziră apoi pași depărtându-se grabnic. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta isteție.

Jidanul se repezì în dugheană, luă lampa și cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieșì d’asupra veselă și victorioasă, redând vieață hotărîtă formelor nebuloase din preajmă-i.

Zibal trecù cu lampa în gang. Tâlharul gemeà greu; după încordarea brațului se vedeà că renunțase la o inutilă sbuciumare. Mâna erà umflată și degetele încovoiate… păreà că vrea s’apuce. Jidanul apropià de ea lampa. – Un fior: frigurile se întorceau iar. – Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaet surd…

La vederea acestui fenomen, Zibal tresărì… prin ochii lui scăpărase o inspirație excentrică. Incepù să râză cu un hohot care sguduì bolta gangului și intră repede în dugheană.

 

Mijià de ziuă.

Sura se deșteptă deodată… par’că auzise prin somn niște ragete îngrozitoare… Leiba nu erà în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în minte. Se petreceà ceva rău. Sărì jos din pat și făcù lumină. Patul lui Leiba erà nedesfăcut. El nu se culcase de loc.

Unde erà?… Femeia își aruncă ochii pe fereastră: pe dealul din față se plimba un stol de lumini mici și vioaie, care se mișcau, săltau, acì ascunzându-se, acì ivindu-se iarăș… Ieșeau dela Inviere. Sura deschise o leacă fereastra; atunci auzì gemete înfundate la poartă. Infiorată, coborî iute pe scăricică. Gangul erà luminat. Ieșind pe prag, femeia fù izbită de o grozavă priveliște.

Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genuchi și cu barba rezemată în mâini, stà Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căutà să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă și’l necăjește, Zibal ține ochii ațintiți asupra unui lucru spânzurat, negru și inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălțime, arde o făclie mare.

Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce de sigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. – El n’auzise urletele de-afară ale nenorocitului: erà acuma prea interesant ce vedeà, ca să mai și auză. Zibal urmărise cu nesațiu toate contorsiunile, toate crispațiile stranii ale degetelor, apoi amorțeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul – erau par’că labele unui gândac, care se sgârcesc și se întind, se agită în mișcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot și apoi înțelenesc sub jocul unui copil crud.

Erà sfârșit. Mâna coceà și se umflà încetinel fără mișcare.

Sura dete un țipet.

– Leiba!

Zibal îi făcù semn să nu’l deranjeze… Un miros gras de carne arsă se răspândià în gang; o fâșiitură se auzì și mici plesnituri.

– Leiba! ce e? repetă femeia.

Se făceà ziuă bine… Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște, aprinse, năvălì înăuntru.

– Ce e? ce e?

Indată înțeleseră ce fusese.

Zibal, care stătuse până acì nemișcat, se ridică grav în picioare. El își făcù loc să treacă, dând cu liniște lumea la o parte.

– Cum a fost pricina, jidane? întrebă unul.

– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!

Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.

---