FLORIȚA DIN CODRU

POVESTE

fost ce a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì…

In mijlocul codrilor, lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară, pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, erà odinioară o crâșmă: la crâșma aceea erà o crâșmăriță; crâșmărița aveà o fată, și pe fată o chemà Florița. Fata asta nu erà însă fiica crâșmăriței, și crâșmărița nu erà mama fetei: fata erà fată fără părinți, și crâșmărița maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei, chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s’o spună: asta nime n’a putut s’o înțeleagă… Intr’o bună dimineață crâșmarul s’a dus după lemne la pădure… și… eaca ce să vezi: pe o poeană limpede și plină de flori a aflat o fetiță ce se jucà cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s’o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut ca și stelele din cer; sau s’a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c’atâta erà de frumoasă fetița asta, încât de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de împărat. Cine știe? – vre-un împărat ce domnește în ascuns prin adâncul codrilor…

Crâșmarul s’a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.

Așa a crescut apoi fata la crâșmă. In toată ziua se făceà mai mare, și cu cât se făceà mai mare, cu atâta mai frumoasă la față, mai plăcută la făptură și mai dulce și mai înțeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, – Floarea cea frumoasă dela crâșma din codru.

Nu numai Florița, ci și maică-sa, crâșmărița erà însă frumoasă. Crâșmărița nu erà însă așa frumoasă ca și Florița, și Florița altfel iară, nu ca și crâșmărița. Crâșmărița erà frumoasă ca și o pană de păun; Florița erà frumoasă ca și o floare ce crește ascunsă în umbra tufelor. Crâșmărița erà frumoasă, încât nimeni nu se puteà răbdà ca să nu vorbească cu ea, și nimeni nu cutezà să privească la ea; Florița erà frumoasă, încât nimeni nu se puteà răbdà ca să nu privească la ea, și nimeni nu cutezà să vorbească cu ea. Crâșmărița atâta erà de frumoasă, încât dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se păreà, cumcă vinul e mai tare și mai înfocat; Florița atâta erà de frumoasă, încât dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se păreà, cumcă vinul e mai dulce și mai moale.

A fost mers dară vestea în lume și în țară, cumcă la crâșma din codru se beà vinul cel mai bun, crâșmărița din codru e cea mai frumoasă crâșmăriță din țară, și cumcă Floarea codrilor e cea mai frumoasă fată din lume. Câți drumeți treceau prin țară, toți se opreau la crâșma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâșmărița și aruncau o privire la Florița, – și apoi, – cât trăeau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce și fața cea frumoasă nu le eșeà din minte.

Intr’o zi de dimineață trece vestea din gură în gură până ce ajunge la crâșma din codru, cumcă peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe lângă crâșmă, cu voinici, cu curte și cu mare lucru și treabă… precum trec adecă împărații. Crișmărița,… Acuma știm noi, cum sunt muierile! – Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, șterge, curățește! – s’a chitit, s’a pieptănat… cum fac adecă muierile, când nu e ca totdeauna. Din zori de zi până în prânzul cel mare nu s’a mai mișcat dela căutătoare: tot s’a sucit și desucit, până când nici ea singură nu știà ce are să mai facă. Când se simțì gătită cum se cade, ea se puse înaintea căutătoarei, privì îndelungat și cu drag la fața sa, apoi grăì:

«Frumoasă sunt, oglindă?»

«Frumoasă zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută și pe de o mie de ori e însă mai frumoasă Florița, pentrucă ea are față ca zorile dimineții, ochi ca și câmpul cerului și trup ca raza soarelui».

Crâșmărița nu mai ascultà nici o vorbă, ci ieși afară, izbì ușa, intră în crâșmă și se puse cu vorbă aspră și neîmpăcată la Florița: că nu e bună, că e proastă, că e leneșă – că e toate, numai așa nu, precum ar trebuì să fie. – După ce i s’a făcut apoi destul de vorbe, a dat poruncă aspră, ca Florița de aici înainte în toată ziua să se scoale des de dimineață, să măture casa, crâșma, curtea, să spele toate vasele, să tae lemne, să facă foc, să fiarbă mâncare,… și iarăși să măture, să spele, să tae lemne, să facă foc și mâncare – până ce s’o face noapte; iar dacă s’a făcut noapte, să se sue în podul casei, să-și coboare un sac de grâu necernut și s’aleagă gunoiul din el, ca numai semințele curate să rămână; numai după ce va sfârși toate aceste lucruri îi erà iertat să se culce și să doarmă pe trei scânduri de goron.

Impăratul venì, gustă o picătură de vin, grăì o vorbă cu crâșmărița cea frumoasă, – și-și merse mai departe în cale.

Florița… sărmana de Floriță! – ea trei luni, trei săptămâni și trei zile trase’n jugul cel aspru, fără să grăiască o vorbă, fără să plângă o lacrămă, fără să ’ncete a-și cântà cântecele vesele… Și pe cât muncea mai mult, pe atâta ți se păreà mai rumănă la față, mai vie la privire și mai harnică și mai sprintenă și mai drăgăstoasă.

Peste trei luni, trei săptămâni și trei zile earăși sosì vestea, cum că împăratul erà să treacă cu voinicii pe lângă crâșmă… Crâșmărița se găti încă mai cu țorțoiu decât în cel dintâi rând și, când se simțì gătită, earăși întrebà pe căutătoare:

«Frumoasă sunt oglindă?»

«Frumoasă zău! răspunse căutătoarea, – dar de pe o sută și pe de o mie de ori e mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca mărul, ochi ca și căprioara și trup ca și crinișorii».

Ce vorbe a zis, ce vorbe n’a zis crâșmărița către Florița, aceea nici n’o mai spun: știe acuma fiecare, cum că, zău! muerile n’aleg la vorbe, când le-a trecut de glumă… Vai și amar d’acela, care ’n lume n’a avut parte de bine, care n’are maică, n’are taică, n’are frați, n’are surori, ci stă așa singur ca și frunza acățată d’un paianjen… Bag sama așa e dată, ca unul să strângă și altul să frângă.

Crâșmărița, în supărarea ei cea mare, poruncì ca Florica de aici înainte să nu mai easă la fața soarelui, ci tot în pivnița cea mare din fundul grădinii să muncească. Lăsă apoi să se facă un războiu, cum nici înainte de aceea, nici după aceea n’a fost altul: numai suveica1) erà atâta de mare, în cât voinic trebuea să fie acela, care să ți-o ridice dela pământ. Cum au trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest războiu a trebuit apoi să țese Florița pe toată ziua nouă coți în lung, o pânză, în care urzeala erà din fire în cât nu le vedeai cu ochii, ear năsădeala din funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe, – și apoi să țese, încât nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici în urzeală să nu se facă crimpiță2). Dacă Florița și-a făcut lucrul, ea are să capete o bucățică de pâne, făcută jumătate din pazme, jumătate din cenușă, – și un ulcior de apă clocită la soare.

Impăratul a venit, și-a gustat picătura de vin, și-a grăit vorba către crâșmărița cea frumoasă și și-a făcut calea mai departe.

Florița nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile a muncit, sărmana de Florița, în întunerec, ascunsă sub pământ și chinuită, și flămânzită și batjocorită ca vai și amar de ea!…

Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile, acuma de-a treia oară, iarăș sosì vestea, cumcă împăratul vrea să treacă pe lângă crâșmă cum înainte de asta n’a trecut încă, adecă cu mare lucru și treabă și cu multă socoteală… Erà ca astădată nu numai copitele, ci și cozile și coamele cailor să fie aurite… și fel de fel de lucruri, de care înainte de asta nici nu s’a vorbit… Erà adecă să fie lucru mare și împărătesc… Se ziceà cum c’acuma vine și feciorul împăratului, un voinic,… voinic ca și un fecior de împărat…

Crâșmărița?… trei zile și trei nopți ea n’a stat în loc… In zorile de-a treia ziuă crâșma erà mai curată decât ghiocelul și crâșmărița mai chitită și mai hoscocorată decât ce-a fost ea însăși cândva. – Și apoi așa cum erà, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea căutătoarei.

«Frumoasă sunt, oglindă?»

«Frumoasă zău! – grăi căutătoarea – dar pe de-o sută și de-o mie de ori e mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca și fagurele topit, ochi ca și nevasta unui împărat și trup ca și roușoara de pe flori».

Crâșmărița nu mai zise nici o vorbă, își înghițì mânia, și, plină de gânduri amare și de necaz nestâmpărat, se așeză pe prispa de dinaintea casei pentru ca s’aștepte și să vază sosirea împăratului…

Iacă într’un târziu, cam pe când stă soarele la prânzul cel mic, se văzù din depărtare, că vine, că s’apropie, c’acuș s’ajungă – ceva – ca și un nor strălucit.

Veneà împăratul cu voinicii și cu feciorul său, veneà însă, încât copitele cailor nici nu făceau colb și pulbere, ci numai – așa… din strălucitul aurului celui mult simțeai, cumcă acuș va să fie aici… Când crâșmărița și oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură, cumcă de aici înainte nu e glumă și râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toții se sculară în picioare și – făcură – adecă cum fac oamenii de treabă, când are să fie lucru cu cinste și mare… Poți ștì acuma ce e aceea, când vine chiar împăratul cu oamenii și cu feciorul său!… Crâșmărița își tocmì cătrința, se scutură de colb și se supse la buze; oamenii își luară pălăriile din cap și se neteziră la păr… Iară Florița tocà din răsboiu.

Abia fură gătiți, – până ce sosì și împăratul și năvăli cu ceata cea strălucită asupra crâșmei. – Impăratul, feciorul cel de împărat și voinicii cei mândri se coborîră toți cu toții de pe cai, ziseră «bună ziua», și băură vin de cela bun… După ce și-au băut vinul și și-au zis vorbele, încălecară apoi – și se duseră încă mai repede dacât cum au fost venit… De Florița… nimeni n’a întrebat, nimeni nu s’a îngrijit… Numai feciorului de împărat i se păreà, cumcă nu e, precum ar trebuì să fie: cumcă vinul nu e ca lauda, cumcă crâșmărița nu e ca vestea… Ce să faci însă?… Și el își dete pinteni la cal și se repezì mai departe cu ceata cea strălucită…

După ce împăratul, voinicii și feciorul de împărat s’au fost depărtat, crâșmărița chemă la sine pe baba Boanța, o vrăjitoare vestită, care erà atâta de bătrână, încât țineà minte, când codrii erau ca iarba, munții ca mușunoiul și văile ca și crețăturile la ea pe față… atât de bătrână erà Boanța, – și de când trăește n’a făcut alta decât vrăji și alte lucruri ascunse și nepricepute… Acuma erà vorba, ca să facă ce va face cu sărmana de Florița.

După multă vorbă și îndelungată sfătuire crâșmărița se înțelese cu Boanța, ca asta să lege pe Florița la ochi, s’o ducă în codru, să-i scoață ochii și s’o lase acolo, ca s’o mănânce fiarele și alte grozăvenii de acelea din pădure și de prin guduroaele întunecoase.

Mult sfat nu s’a făcut după aceea. Boanța merse în pivniță, legă pe Florița la ochi,… și făcù precum i s’a fost zis.

Când ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde ființa omenească n’a călcat de când e lumea, Boanța scoase cuțitul cel mare, deslegă legătoarea cea neagră de pe ochii Floriței și făcù, ca să-și facă treaba… Abia privì însă la Florița în față și în ochi, ea scăpă cuțitul din mână și stete uimită și încremenită – cum stă omul când mare lucru i se pune în cale… Mulți ani a trăit și multă lume a umblat baba Boanța: pe Florița n’a văzut-o decât odată… De frumoasă ce-o vedeà îi părea cumcă nici n’o vede, ci numai și-o gândește… Florița… stà și ea uimită de ce vedeà: ea, – sărmana! – nu știà, ce are să i se facă, ce are să pățească.

Cum Florița și Boanța stăteau așa uimite, deodată, ca din pușcă, sărì o căprioară dintr’un tufar, și cum sărì, cum trecù pe lângă Florița, cum privì la ea, așa privì, încât ochii amândoi și cel de-a dreapta, și cel de-a stânga, îi săriră din cap și căzură la Florița în poale.

Baba Boanța mulțumì lui Dumnezeu, cumcă nu e silită să facă un păcat mare, luă ochii cei de căprioară și-i duse, ca să spuie cârciumăriței, cumcă i-a scos dela Florița din cap.

Florița rămase singură și părăsită… Ce să facă? – pornì, încotro o duseră ochii și norocul.

Multe zile și multe nopți a pribegit Florița, așa singură, prin codru, fără s’audă graiu pământesc, fără să vadă ființă omenească. Numai din când în când i se ivià câte o fiară sălbatică în cale și asta rămâneà însă privind din depărtare, îi urmà o bucățică de cale și apoi se ascundeà în tufele dese. Florița mergeà cântând mai departe… Unde, – nici ea singură nu știà… Mergeà… mergeà…

Intr’atâtea ș’atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se desveleà ziua din noapte, văzù cum că vede ceva, – așa ca ș’o casă, zărindu-se printre frunzele copacilor. – Inaintea casei lucră un om ghebos ceva, – nu știu ce – aplecat la pământ, dar lucrà, încât nici cu trăsnetul n’ai fi putut să-l trezești dela lucru… Dar cum lucrà? – nu ca altă lume – Toate le făceà întoarse și sucite, ca și omul adecă, care nu pricepe lucrul, de care s’a prins. El lucrà la un puiu… Mai înainte îl ciupelì și numai după aceea îl opărì cu apă feartă – mai înainte îl drese și numai după aceea îl ciupelì și opărì…

Când Florița văzù, cât de necioplit mi se mișcà ghebosul, ea nu se putù răbdà – ca să nu meargă să-l învețe și să-i ajute…

«Bun lucru, bădiță!» grăì Florița blând ca totdeauna.

Ghebosul privì îndărăt, când auzì, așa ca prin vis, vorba cea dulce a Floriței, și când privì și văzù ce vede… poate acuma fiecare să știe, ce trebue să fie atunci, când un ghebos privește în fața Floriței! – Ghebosul scăpă și cuțitul, și puiul, și toate le scăpă din mână, – și stà înaintea Floriței, încât i se păreà c’acuma nici nu e ghebos mai mult… Dar nici Florița nu stà la flori și frunze! Ghebosul erà atât de hîd, cât Florița de frumoasă: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul cârlig, cu părul pârlit…

«Ce ai de gând cu puiul?» – întrebă Florița – după ce-i mai trecù amețeala.

«Am să-l frig pentru tovarăși» – răspunse ghebosul cam cu jumătate de gură, ca omul, din care scoți vorba cu frică.

«Ce tovarăși? – îl întrebă Florica.

Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vreà să zică ceva și nu știe, cum s’o scoață mai nimerit. «Vezi casa asta? – zise el dela o vreme, mai cu inimă. – Asta e casa celor doisprezece hoți de codru. Ei s’au dus la hoțit, și eu am rămas ca să le fac demâncat».

Așa e, doisprezece hoți, – hoți de codru și grozavi, cu căpitanul lor cel înfricoșat au locuit în astă casă… Și știe toată lumea, cum că hoții de codru se spală în toată dimineața cu sânge de copil nebotezat, și sânge de fete mari, iar în față de om nu pot să privească pentrucă simțesc junghi în spete, și’n cap și pe toate laturile… Nu e minune dar, dacă Florița a cam tresărit, când a auzit vorbe atât de mari:… Hei! dar Florița nu s’a înfricoșat – zău! nu s’a înfricoșat, ci cu vorbă veselă și râs pe buze a zis către Ghebos:

«Un puiu pentru doisprezece hoți? Nici pe-o măsea n’are să le ajungă».

«Vezi bine, că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul făcându-se și el înțelept. Eri le-am fript un juncan, și ei m’au bătut pentru c’a fost prea mult: astăzi știu că nu m’or bate».

«Iar azi te-or bate, pentrucă le-ai fript prea puțin… Aide ca să te învăț eu ce, cum și cât să faci – zise Florița sărind sprintenă, cum erà ea, peste pragul casei.

Acuma tăie patru pui și-i fierse, tăie doi purcei și-i fripse, făcù o zămuță bună și caldă, și arătă ghebosului, cum are să facă de aici înainte. «Eacă așa, dragul meu, și așa… și așa,» – îl învățà adecă precum învață o maică bună și îngrijitoare.

Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoții, ghebosul spuse Floriței, cumcă să-i spuie lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc picioarele ca să nu cază în mânile hoților, – căci el numai atunci va cântà din fluerașul cel mic, care chiamă pre hoți la prânz.

Florița găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curățì, mai netezì, făcù casa, încât numai de-un drag să șezi în ea, apoi se puse la vorbă cu ghebosul, și vorbiră… vorbiră până ce uitară de hoți, de flueriță, de toate.

In adâncul codrului hoții începură să flămânzească, să se supere și, care de care mai cu greu gând la inimă, să pornească către casă… Hei! ghebosule, ghebosule – mare necaz ți-ai făcut!

«Ce se simte aici?» întrebă Florița simțind ceva, ca și când ar fi sânge, sau așa ceva…

«Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat, – vin hoții! Fugi! – Ba nu fugì, căci n’ai vreme de fugă… Ascunde-te sub pat.

Florița, – de frică ce să facă? – se ascunse sub pat. Iar cei doisprezece hoți de codru veneau tot unul după altul, și încă din depărtare s’auzeà, cum ziceau, că au să-l ucidă, să-l turtească, să-l taie bucățele pre ghebosul… Cum nu? – când ei răbdau la foame… ei… hoți ca dânșii!

Ghebosul le eșì în cale, ca să-i roage de ertare și să le spună, cumcă le-a făcut mâncări bune.

«Să taci de loc – grăì căpitanul. – Nu-mi priește mâncarea până ce nu mă spăl cu sângele tău, – după aceea intră în casă pentru ca s’aducă cuțitul cel mare; iară ceilalți prinseră pe ghebos și-l făcură nod.

Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc: i se părea că astă casă netedă și curată nu e a lui. «Măi oameni! grăì către cei de afară, veniți încoace!»

«Ce-e?» întrebară cei deafară.

«Veniți, când zic!»

Când hoții pășiră pe prag, ei priviră încă mai uimiți decât căpitanul la casa lor… Așà privind, le trecù de mânie, și iarăș le venì foamea; se așezară unul după altul la masă.

Ghebosul, ca și omul care erà s’o pățească, se făcù sprinten, fugì la vatră și intră cu mâncările în casă.

«Când căpitanul simțì mirosul aburilor din zeamă, «Măi! grăì către ghebos, pentrucă mi-ai curățit casa, te lăsăm până după prânz», după aceea luă lingura, gustă din zeamă și o purtă prin gură.

«Ce mâncare e asta?» întreabă dupà aceea.

«Zeamă, cu cinste să fie zis, zeamă călduță, – răspunse ghebosul.

«Bună mâncare! – grăì căpitanul… Luă după aceea lingura, dete la fiecare hoț câte trei linguri și ce rămase își ținù sie.

Hoții își mâncară părticica și după aceea priviră, lingându-se pe buze, la părticica căpitanului.

Ghebosul intră cu carnea cea de puiu.

«Ce-e aceasta? întrebă căpitanul.

«Puiu, puiu fript», răspunse ghebosul.

Căpitanul își tăie o bucățică, gustă și apoi grăì către ghebos:

«Măi! asta s’o fi adus tu mai înainte! – Pentrucă ne-ai făcut atât de bune mâncări, noi cu toții te iertăm!» – După aceea luă cuțitul, tăie la fiecare hoț câte o bucățică și ce rămase își ținù sie.

Hoții își mâncară bucățelele, după aceea începură să privească la bucățile căpitanului lingându-se pe degete… Iară căpitanul dela o vreme începù să resufle cu greu și să mănânce cu țârîita, numai de ici de colea câte o bucățică, câte un fir, ca și omul, care ar mâncà și nu poate mâncà de sătul ce e săracul.

«Frate căpitane – grăì unul dintre hoții cei flămănzi, – tu te-ai săturat: dă-ne nouă, ce a rămas!»

«Ce? îi zise căpitanul, sau n’ați avut și voi: asta o țin pentru mine – pentru ca s’o mănânc desară».

«Să nu fie supărare, grăì ghebosul, mai sunt încă și alte mâncări».

«Auziți voi? zise căpitanul, celelalte sunt ale voastre».

«Ba nu! grăiră hoții, noi vrem să mâncăm din asta, căci asta e bună!…

Vorbă din vorbă: hoții începură a se certà… Unii că asta, alții că ceea; treaba stà rău, și dacă ghebosul n’ar fi intrat cu purceii cei fripți în casă, zău nu cred că nu s’ar fi întâmplat un lucru nesfârșit. Când însă mirosul fripturei le intră în nas, îndată se stâmpărară.

«Ce e aceea?» întreabă căpitanul.

«Purcel, purceluș fript!» răspunse ghebosul. Căpitanul gustă… Așa ceva până acuma nici în vis n’a gustat.

«Măi prostule! – grăì către ghebos, acuma trebue să-l aduci tu pe acesta? Să mi-l pui mie pe sară» – și dete puii la ceilalți hoți.

«Să ne dai purcel! grăiră hoții, ai zis că ce vine e al nostru».

«Ce? – sau n’ați zis voi, că puii să vi-i dau? zise căpitanul mâniindu-se urât.

---

O vorbă nu zic mai mult!… Hm! aceea nu e glumă, când căpitanul zice așa vorbe către tovarășii săi flămânzi… Poate acuma fiecare să știe ce e aceea, când unsprezece hoți se bat cu căpitanul lor… Sărmana de Floriță! dacă ar fi știut ea, cum că asta are să fie din mâncările cele bune… Sburau, Doamne, săbiile, cuțitele și fel de fel de lucruri, și se băteau hoții precum se bat nourii în capete și se prăpădesc… Așa lucru n’a fost încă de când e lumea!

Și Florița?… Bun e sufletul bun! Doamne bun e!… bun ca și darul și mâna lui Dumnezeu! Când hoții se băteau, sfărmau și prăpădeau mai a perire, Florița nu se mai putù răbdà, ci eșì de sub pat și se puse tocmai în mijlocul lor, și cum s’a pus, a stat acolo între ei, între hoții cei înfricoșați, bătăuși și hoți de codru.

Ce-a fost după aceea, cum s’a făcut, cum s’a sfârșit; aceea e acuma treaba lor… Oare Doamne… când vede cineva pe Florița, s’ar mai puteà bate și supărà, iar mai puteà venì gând rău și neîmpăcat?… Hoții steteră toți încremeniți și amuțiră, și scăpară săbiile, cuțitele și fel de fel de lucruri ce aveau în mână: li se păreà cum că a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca să-i tragă la socoteală pentru păcatele lor cele multe în răutatea lor cea mare și înfricoșată și hoțească… Eară Florița le grăì în graiul ei cel blând: «Nu vă supărați, bădișorilor, că, dacă doriți, iarăși vă fac mâncările încă mai bune și mai călduțe decât cum au fost cele de astăzi».

Hoților li se păreà, că cerul s’a dărâmat asupra lor și munții și codrii, când auziră vorba Floriței.

---

De aici înainte Florița rămase la casa hoților; îi îngrijì, îi curățì, le făcù mâncări bune, îi ținù la povești frumoase și la vorbe blânde; iar hoții nu se mai mișcară de-acasă. Le părea, că de aici înainte nici n’au ce să cerce în lume… Așa merse asta până ce li se sfârșiră mâncările: ajunseră că abea mai aveau bucate pentru trei zile și trei nopți. Apoi nici unul nu voea să se urnească de acasă pentru ca să câștige; fiecare voià să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture, să văruească, să îngrijească grădina cea cu flori, să facă adecă după placul și dorința Floriței.

Într’o zi Florița merse în grădina cea cu flori, ca să vadă cum și ce, și află, că un porc sălbatec a făcut mare zgudulire printre straturi și, aflând, tare și mult s’a întristat. Hoții, cum auziră, toți cu toții săriră la puștile cele ruginite și merseră și goniră și nu se opriră până ce nu-l împușcară pe porcul cel sălbatec. Când căpitanul, care erà cel mai sprinten dintre toți, veneà cu el în spate, așa pășeà de fălos, așa priveà de mândru, în cât erai să crezi c’a stat de vorbă cu Sf. Petru… De aici înainte fiecare hoț voea să fie cel mai harnic, mai de treabă și mai voinic. Ghebosul, cel mai înțelept dintre dânșii, îi împărți în două: șase inși trebueau să meargă în toată ziua la câștig, iar alți șase aveau să rămână acasă, pentru ca să lucreze după porunca ghebosului și dorința Floriței.

Cei mai isteți dintre hoți se duseră în cetatea împăratului și cumpărară cu mulți bani fel de fel de lucruri frumoase și le aduseră, ca să le pună la căpătâiul Floriței așa, ca nimeni să nu știe cine le-a pus… Și apoi li se nebuneau mințile, când vedeau, cum că Floriței îi sare inima de bucurie, când dimineața își aflà cărpele cele frumoase la căpătâiul patului.

Așa curgeà traiul hoților de când ei au dat de Florița, și așa traiul Floriței, de când ea a dat de hoți. Iți râde inima, când îți aduci aminte!

Hei! dar lumea e rea! Bag samă nici Dumnezeu nu vreà, ca în lume să fie numai bine!…

Crâșmărița după multă vreme iarăși privì în căutătoare, iarăși întrebă, căutătoarea iarăși îi răspunse și iarăși făcù vorbă cu baba Boanța… Ce-ți e muierea vicleană! nici în fundul lumei nu-ți lasă pace și traiu bun…

Baba Boanța își făcù trebile, află cum și ce e cu Florița și unde se află ea, pornì apoi în cale către codrul cel vestit… Când ea erà s’ajungă la casa hoților, află că vede niște oameni vorbind: erau cei șase hoți ce stau cu ghebosul la sfat. Ea luă șapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grăì asupra lor câteva cuvinte ce sunau a vrajă, suflă apoi de trei ori asupra lor. Baba n’a suflat bine, până ce frunzele se veștejiră și hoții adormiră toți șepte unul după altul.

Acuma baba Boanța intră la Florița în casă, spuse cum că-i aduce «sănătate și voe bună» de la maica sa cea bună; îi dete apoi un inel de aur, frumos și rotund.

Florița – dar de unde să poată gândì rău prin capul ei! – ea trase inelul pe degetul cel mijlociu, și nici nu-l trase cum se trage, până ce și căzù la pământ.

După ce Boanța își făcù treaba, ea își luă cârja de după cuptor și o șterse din cale. Nu-i veneà la socoteală ca să steà încă mult fiindcă știà, cum că multă vreme n’are să treacă până ce hoții se vor trezì din somn. Și hoții cei din codru, zău! nici pentru o Boanță nu sunt lucru de glumă.

Când hoții intrară în casă, și când ceilalți sosiră: știe acuma fiecare ce e aceea, când doisprezece hoți de codru plâng din ruptul sufletului, în cât pietrele se mișcă… numai Florița nu se mișcà, căci ea erà moartă, moartă… ca și moartă. În durerea lor cea mare n’avură în cotro: hotărâră să îmbrace frumos pe Florița, să-i facă un mormânt, și… vai ș’amar când vine până într’atâta! Cum steteau ei însă așa lângă mort, văzură ceva ce încă n’au văzut: inelul Boanței… Cât ce traseră inelut de pe deget, Florița își deschise ochii și se făcù mai vie decât ce a fost cândva.

In bucuria lor cea mare hoții merseră în cealaltă zi în satul împăratului și cumpărară toate inelele și tot aurul ce se află în târg și-l deteră Floriței, pentru ca să nu mai primească dela alții. – Și apoi grijeau, Doamne! – cum pot numai hoții să grijească, pe Floriță, când se tem că o vor perde.

Peste șapte luni, șapte săptămâni și șapte zile crâșmărița earăși privì în căutătoare, earăși auzì vorbele supărătoare, iarăș chemă la sine pe baba Boanța și iarăș trimise primejdia asupra Floriței.

Boanța făcù ca și în celălalt rând, și după ce adormiră hoții iarăși intră la Florița, îi zise sănătate și voie bună și îi dete o rochie de mătase, grăind: «Eaca, ți-a trimis-o maica-ta cea bună, ca să te împodobești cu ea».

Florița de bucurie, că a primit veste de-a casă, îmbracă rochia ca să vădă cum îi șede. Nici nu trebue să spun, că astă dată Florița căzù mai moartă. Boanța fugì mai iute, durerea hoților fù mai mare și învierea mai puternică și mai îmbucurătoare – decât înainte de asta cu atâtea săptămâni.

Acuma hoții cumpărară toate mătăsurile și frumusețele ce se aflau la neguțătorii cei mari și împărătești; iar îngrijirea lor se făcù pe de șapte ori câte de șapte mai mare decât ce a fost cândva.

Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile crâșmărița, acuma de a treia oară, adecă de a doua oară de a treia oară, iarăși se fălì către căutătoare cu frumuseța sa.

«Ești frumoasă, îi răspunse căutătoarea, – dar Florița e mai frumoasă, de o sută și o mie de ori mai frumoasă decât ce-a fost ea însuși când-va, – și trăește ca o împărăteasă».

După aceste vorbe crâșmărița n’a mai chemat pe Boanța la sine, ci și-a legat catrința și ea însăși s’a dus la coliba babei.

Ce-au vorbit, – ce n’au vorbit, – ce sfaturi au făcut: aceea nu se poate spune… Bune gânduri cu de-a bună samă nu le-a trecut prin minte… Vai și amar de acela ce dă de rău cu muerile!

Boanța se suflecă, acuma chiar de a treia oară, și acea nu e glumă, când o vrăjitoare ca și Boanța se suflecă, cum înainte de asta nu s’a suflecat încă… De astă dată nici nu pornì pe picioare, ci în miez de noapte călărind pe o prăjină strâmbă… Mare primejdie trebue să fi fost în gândul ei, că s’a opintit atât de băbește!

De când Florița murise în două rânduri, hoții nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau la pază, cum stai când de mare necaz și primejdie te temi. Pentru ca nu cumva să-i cuprinză somnul, unul dintre ei totdeauna trebuià să se culce pe un pat de spini, iară subt pat erà jăratec viu și înfocat… Boanța văzù că acuma cu una cu două n’are s’o isprăvească; ea făcù dar lucruri, vrăjitorii și fel de fel de taine, încât mintea curată nici nu le poate gândì… Pentru ca să adoarmă pe hoți, ea acuma nu făcù vraja cea mai mică, cu frunzele de ștejar, ci vraja cea mai mare și ne mai pomenită, încât ți se ridică perii în vârful capului, când gândești la ea. Luă un ac subțirel și mic, dar mic și subțirel, încât nici cu vârful limbei nu puteai să-l simțești, dar încă să-l vezi cu ochii, împunse doisprezece ștejari cu acest ac, grăi o mulțime de zicăli încălcite, se’ntoarse de trei ori peste cap, – și hoții, toți doisprezece, împreună cu ghebosul, – chiar și acela de pe spini și jăratic, adormiră ca morți.

Când Boanța intră, acuma de a treia oară, în casă la Florița, ea nu zise numai «sănătate și voie bună», ci alte vorbe care de care mai frumoase și mai dulci, cum vorbesc adecă babele când voiesc să-ți strice firea… eară Floriței îi săreà inima de bucurie, când auzeà atâta veste bună și frumoasă dela «ai săi».

«Să te împodobesc, ca pe o împărăteasă, mi-a poruncit maică-ta cea bună – grăi Boanța într’un târziu. – Să-ți pepten eu părul și să ți-l…

De unde ar puteà Florița să nu facă precum a dorit maică-sa cea dulce?… Ea lăsă ca Boanța să o pieptene, – și Boanța o pieptănă, – atâta de frumos o pieptănă, atât de frumos îi împleti părul, încât i se încurcau ochii, când priveà la ea și nu știà pe unde o vede mai frumoasă… Dar Boanța nici nu fuse gata cu pieptănatul până ce Florița și căzù moartă, mai moartă decât ce a fost cândva în viața ei… Boanța i-a fost împletită firul morții în păr.

După ce Boanța își făcù păcatul, ea se suì pe prăjina cea strâmbă și se depărtă mai răpede decât vântoasele.

Când hoții aflară cum că iarăși nu e bine, ei deteră a fugì care încotro, a se opintì din ruptul sufletului ca doară cumva să învie pe Florița și de a treia oară. Îi traseră inelele de pe degete, îi dezbrăcară rochia, îi luară banii de pe piept: dar Florica rămase moartă, – și hoții, cei doisprezece hoți grozavi din fundul codrului, încet, încet, unul după altul, începură să plângă, – nu cum plâng copii, ci cum plânge omul, când vede că acuma toate s’au sfârșit, că de aci înnainte nu mai are ce să facă.

Când Florița fu cu totul dezbrăcată, hoții încetară a plânge și rămaseră cu toții încremeniți; li se oprì suflarea și-i părăsì sufletul.

«S’o despletim!» grăì ghebosul.

«Să ferească Dumnezeu! răspunse căpitanul așà de frumos numai ea știe împletì, cu degetele ei cele mărunțele».

«Da, da! – zisere ceilalți hoți. – Dacă a venit acuma până într’atâta, să fie măcar și moartă precum a fost mai frumoasă’n viață».

De aci înainte hoții multă vorbă nu făcură; nici n’aveau ce să-și mai zică: îmbrăcară pe Florița în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse fiecare câte un crinișor pe frunte, aleseră cel mai frumos copac din codru, făcură un coșciug, cum ei îl știau a face mai frumos, așezară pe Florița în coșciug – și-i aprinseră la cap o lumină de ceară curată, topită tocmai din fagurele, în care a fost să fie matca albinilor… După ce le gătiră astea, căutară cea mai înaltă poiană din codru și unde erau cele mai multe flori, făcură un mormânt de trei ori mai adânc decât ce erà de lat și de trei ori mai lat decât erà de lung… și apoi… sărută fiecare pe Florica în mijlocul frunții, – și o luară, – și o duseră…

«Ho! stați! – grăì ghebosul, când văzù că hoții voesc să arunce pământ asupra Floriței. Pământ pe trupul ei? Nu vă temeți de mănia lui Dumnezeu?»

Hoții toți, unul după altul, lăsară pământul din mână; le venea să intre în pământ de rușinea păcatului ce erau să facă.

Când erau să pornească către casă, nici unul nu putea să facă începutul: erau legați de pământ, și simțeau că acasă nu au ce să mai caute… Se așezară dar jur împrejur pe lângă mormântul Floriței și priviră… priviră, până ce privind muriră toți doisprezece, unul după altul. Doisprezece hoți au murit, și ghebosul împreună cu dânșii… Sărmanii de ei! mai c’au fost oameni de treabă… Bag sama așa a fost să fie.

---

Multă, foarte multă vreme a stat Florița așezată în mormânt; pe lângă mormânt peste pământul ce sta în jurul gropii au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase și ne mai pomenite, și florile nu cresc ca și bureții peste noapte… După multă vreme dară feciorul împăratului a venit cu mulți oameni și cu mare treabă, ca să vâneze prin codru… De odată auziră, cum fac cânii mare larmă și multă lătrătură. Feciorul împăratului trimise pe câțiva argați dintre cei mai tari la inimă, ca să vază ce e, cum și pentru ce.

Argații veniră și spuseră, că s’au adunat cânii într’o poeană înaltă și luminoasă, și, suindu-se pe un dâmb cu flori, toți cu toții, cu mic cu mare, au început – nu să latre, ci să urle, cum urlă cânele, când vede bufnița strigând pe hornul casei, ori când arde casa stăpânului său, – să urle adecă a primejdie.

Feciorul cel de împărat – fecior de împărat adecă, care nu se mulțumește cu una cu două – poruncì argaților să-l aștepte și se duse ca să vază el cu ochii și s’audă cu urechile lui de treaba cânilor.

Când simțiră cânii apropierea stăpânului lor, ei încetară a da semn de primejdie și deteră ași mișcà cozile. Hei! dar din loc nu se mișcară până ce nu pășì feciorul cel de împărat în florile cele frumoase… Fecior de împărat, fecior de împărat… doisprezece oameni impietriți nu sunt glumă: zău și chiar un fecior de împărat trebue să tresară, când îi vede printre flori – și apoi când privi în mormânt?… Feciorului de împărat îi părù cum că chiar și al lui suflet a impietrit, când văzù pe floarea codrilor… El a văzut multe fete de împărat: Florița e însă Florița… Când văzù dar că Florița e moartă, el se întristă, după aceea se supără, și mai la urmă atâta de grozav se amărî încât îi venea ca să ia lumea în ghiare și așa să dee cu ea de pământ, încât toată să se sfarme, ca nici semânța să nu rămână de ea!…

Ei! dar feciorii cei de împărat sunt scurți la vorbă. «Dacă n’am văzut-o vie, s’o văd cel puțin moartă,» își zise el, și apoi merse la argați, le poruncì ca să pornească către casă. Numai doi oameni credincioși ținù la sine, și când se făcù noapte, cu acești doi împreună scoaseră pe Florița din mormânt, și o duseră prin ascuns la curtea împăratului… După ce Florița fu bine pusă, ca nimeni să nu afle de ea, feciorul împăratului poruncì argaților să tacă despre cele ce au făcut și văzut și n’au mai văzut, și-și făcù treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douăsprezece case ce se aflau în curtea împăratului, așeză pe Floarea codrilor în cea mai frumoasă dintre ele, poruncì ca douăsprezece fete, cele mai sprintene, să grijească pe Florița zi și noapte, să o așeze într’un leagăn de aur și să o legene ca și când ar fi vie. Fața Floriței și acuma erà rumenă; crinișorii de pe fruntea ei nici acuma n’au veștejit, și părul ei și acuma tot atât de frumos erà pieptănat și împletit: feciorul cel de împărat dete poruncă aspră, ca nimeni să nu atingă fața, crinișorii și părul… De aici înainte făt-frumosul împărătesc de dimineață până sara și de sara până dimineața nu se mișcă de la leagănul Floriței: priveà – priveà în fața cea frumoasă până ce adormea privind și cu ochii deschiși.

Cele douăsprezece fete ce aveau să grijească pe Florița nu mai încetau ași sparge capul asupra poruncii aspre ce li s’a dat. «Oare pentru ce să nu atingem crinișorii și pentru ce să nu-i despletim părul? și dacă am face, ce s’ar face? cum ar fi?» se întrebau ele în gândul lor. Așa e muierea! n’are odihnă până ce nu află, ce ar dorì să știe.

«Știți voi ce? grăì cea mai șireată dintre ele. Feciorul împăratului doarme: aide s’atingem și să despletim; până când el se trezește, noi iarăși facem precum a fost.»

La astfel de lucruri multă vorbă nu fac muierile: ele începură să despletească pe Florița, și cum o despletiră, îi scoaseră firul morții din păr; eară Florița, Floarea codrilor, se făcù mai vie, mai frumoasă și mai sprintenă decât ce a fost cândva în viața ei. Când fetele văzură morții râzând, ele, înspăimântate, și învrăjbite, fugiră care încontro, din larma ce făcură se trezì și feciorul cel de împărat. Acuma poate fie care să știe, ce e aceea când feciorul cel de împărat vede pe Floarea codrilor chiar vie, privește în ochii ei cei blânzi și aude vorba ei cea dulce. Infricoșat și grozav și ne mai pomenit de frumos lucru trebue să fie așa ceva.

Feciorul împăratului nici trei vorbe n’a grăit până ce a și mers vestea în curte, cum că «eacă așa și așa», că s’a întâmplat adecă ce s’a întâmplat cu minune și cu taină nepricepută, și când a venit împăratul cel bătrân ca să vadă ce e, cum și pentru ce, el atât de tare s’a speriat, încât îi înegriră perii capului și înjuni cu șeptezeci și șepte de ani!

După ce oamenii se desmeticiră, Florița stete de vorbă cu ei, și le spuse cum și ce, de unde și până unde, eaca încoace și încolo, adecă toată întâmplarea și patimile ei. Impăratul cel bătrân asculta, precum asculți la copilași, când încep ca să vorbească, asculta adecă, încât îi stà resuflarea în loc, și precum ascultà, el tare și foarte mult se supărà, când auzea câte toate despre suferințele sărmanei de Florița; eară când asta încetă cu vorba, el grăì către ea cu vorba lui cea blândă și împărătească:

«Fătul meu, – draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca să vii tu la casa mea, să îmi fii mie noră și nevastă feciorului meu.»

Florița nu zise nimic, ci privì numai așa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior pe împărat… eară feciorului i se făcură vorbele nod și crimpiță tocmai pe vărful limbii.

Până ce zici «una, două, trei» vestea despre cununia feciorului de împărat ajunse până în cele patru colțuri ale lumii. Până și orbii și șchiopii porniră în cale, ca să vină, să vadă și să nu mai uite cât vor traì. Crișmărița cea frumoasă, nici ea nu putea să rămână acasă: se găti dar cum numai ea știea, și când fuse gătită, earăși întrebă de căutătoare, acuma de a șeptea oară, – de-a șeptea oară, asta nu e glumă!

Frumoasă zău! răspunse căutătoarea, – dar Florița e mireasă de împărat!

Când crîșmărița auzì aceste vorbe, ea poruncì, ca să lase tot vinul să curgă, să spargă toate vasele, și pornì către fiica sa cea dragă și ginere-său cel împărătesc.

Se făcù apoi o nuntă, o cununie și un ospăț decât care mai vestit și mai minunat de când e lumea n’a fost: chiar și copiii cei de țigan mâncau cu linguri de aur, iar după ce-au mâncat și le duceau cu sineacasă, ca să le aibă și să țină minte.

După nuntă împăratul poruncì, ca să se facă o casă cu păreții de oglindă, să se adune cele mai frumoase neveste din țară, și să închidă pe crișmărița cea vicleană cu ele, pentru-ca să vază și văzând să se surpe în gândul ei, cumcă nu-i ea cea mai frumoasă în țară3).

Iar Florița și feciorul cel de împărat trăiră fericiți și fără supărare, cum trăesc oamenii buni la suflet și înțelepți la minte, încât vestea depre ei ajunse chiar și până la noi…