ILEANA CEA ȘIREATA
POVESTE
fost ce a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.
A fost odinioară un împărat, care avea trei fete, dintre care cea mai mare erà frumoasă, cea mijlocie mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă, încât și sântul soare se opria în cale, ca s’o vadă și să se desfăteze de frumuseța ei.
Într’o zi împăratul primì carte și veste dela vecinul său, împărat mare și puternic, – cumcă – eacă – nu-e bine, și are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii țării, și, când văzură cumcă nu-e în cotro, poruncì voinicilor să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie.
Înainte de a încăleca și el însuși, împăratul chemă pe fiicele sale la sine, le grăì vorbe blânde și părintești și dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă și câte un măr fraged. «A cărei floare se va veștejì, a cărei păsărică se va întristà și a cărei măr va putrezì despre acea voi ști, că nu ș’a păzit credința», grăì împăratul cel înțelept, încălecă apoi pe cal, zise «sănătate bună» și pornì cu voinicii săi în calea cea mare.
Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră veste, că împăratul a pornit în cale și că el s’a depărtat de a casă, ei se înțeleseră între sine și încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat, să răpească credința fetelor și să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori, voinic și viteaz, și frumos, merse înnainte, ca să vază ce-e și cum, – și apoi să aducă veste și să spuie.
Trei zile și trei nopți a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vre una din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor de a patra zi el perdù răbdarea, își întărì pe inimă și bătù la fereasta celei mai mari dintre fetele de împărat.
«Ce-e? – cine-e? – și ce vrea? – întrebă fata trezită din somnul cel mai dulce.
«Eu sunt, surioară! – grăi feciorul de împărat, – voinic împărătesc ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastă».
Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastră, ci grăì cu glas înțelept.
«Mergi pe calea, pe care ai venit: flori să-ți crească în cale, și spini să-ți rămână pe urmă».
Peste trei zile și trei nopți feciorul de împărat earăși bătu la fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră și grăì cu glas blând.
«Ți-am zis să mergi pe calea, pe care ai venit: spini să-ți crească ’n cale, și flori să-ți rămână pe urmă».
Încă trei zile și trei nopți stete feciorul de împărat la fereastra fetei. In crepetul zorilor de-a zecea zi, adecă după ce au trecut de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți, el își netezì părul și bătù, acuma d’a treia oară, la fereastră.
«Ce e? – cine e? și ce voiește? întrebă fata de împărat – acuma mai răstit decât în celelalte rânduri.
«Eu sunt surioară! – grăì feciorul de împărat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastră: vreau să-ți văd fața, să-ți privesc în ochi și să aud cum curg vorbele de pe buzele tale».
Fata de împărat deschise fereastra, privì cu supărare la voinicul cel frumos, apoi grăì cu glas neauzit:
«Eu ți-ași privì în față și ți-așì grăì o vorbă: mergi însă mai ’nainte la sora mea cea mijlocie – și numai după aceea vină la mine».
«Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăì feciorul de împărat. Să-mi dai însă o sărutare, pentru ca să-mi fie calea mai ușoară». Și nici n’a zis bine până-ce și fură un sărutat dela fata cea frumoasă.
«Să n’ai parte de altul! – zise fata de împărat ștergându-se pe buze cu mâneca cea țesută cu altițe… Mergi pe calea, pe care ai venit: flori să-ți crească în cale și flori să-ți rămână pe urmă».
Feciorul de împărat merse la frații săi, le spuse – cum și ce, – și cel mijlociu pornì în cale.
După-ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile și de nouă ori câte nouă nopți la fereastra fetei celei mijlocii și bătù de a treia oară la fereastra ei, ea deschise fereastra și îi grăì cu glas drăgostos:
«Eu ți-aș privì în față și ți-ași grăì o vorbă: să mergi însă la sora mea cea mai tânără, și numai după aceea vino la mine».
«Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr, grăì feciorul de împărat. Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute». Și nici nu zise până ce și fură un sărutat.
«Să nu ai parte de altul; – grăì și această fată… Mergi în calea, pe carea-i venit: flori să-ți crească în cale, și flori să-ți rămână pe urmă.
Feciorul cel de împărat merse la frații săi, le spuse – cum și ce, – și, acum de-a treia oara, pornì feciorul de împărat, – cel mai tânăr fecior de împărat. Când el sosì la cetatea cea cu trei fete, Ileana stà la fereastră, și, cum stà, ea îl văzù și’i grăì cu glas vesel:
«Cel voinic frumos cu față de împărat, – ce cale ți-ai ales de mâni așa de înfocat?»
Când feciorul de împărat văzù fața Ilenei și auzì vorba ei, el stete locului, privì la ea și apoi grăì cu glas voinicesc:
«Am pornit la soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinț sora și s’o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum surioară mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feței tale și să-ți zic o vorbă și să-ți fur o vorbă.
Ileana îi răspunse cu înțelepciune: «De ți-ar fi năravul cum îți este vorba, de ți-ar fi și sufletul cum îți este fața, mândre și frumoase, blânde drăgostoase; te-aș chema în casă, te-aș pune la masă și te-aș ospătà și te-aș sărutà».
Feciorul de împărat sărì de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăì cu glas voinicesc:
«Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi fața: lasă-mă în casă, pune-mă la masă: și, din zori în seară rău să nu’ți pară». Și nici nu-și grăì vorba – până-ce și sărì pe fereastră și peste fereastră în casă și în casă la masă și la masă tocmai în frunte, unde ședea împăratul când erà mire.
«Ei! stăi! – grăi Ileana. Să văd mai înainte – ești ce-ar fi să fii – și numai dup’aceea să grăim vorba și să gustăm poama și să începem dragostea. Poți tu face să ’nflorească din brusture trandafir?
Ba! – grăì feciorul de împărat.
– Atunci floarea ta este scaiul! – zise Ileana cea înțeleaptă. Poți tu face, ca să cânte liliacul în glas frumos?»
«Ba! – grăì feciorul cel de împărat.
«Atunci zioa ta e noaptea! – zise Ileana cea înțeleaptă. Poți tu face să rodească măr pe earba lupului?»
«Pot!» – grăì feciorul de împărat.
«El să fie poama ta! – zise Ileana cea frumoasă și șireată. Așază-te la masă».
Feciorul de împărat se așeză la masă. Ei dar Ileana – e Ileana cea șireată! El nu se așeză încă bine – și iată – că și căzù, cu scaun cu tot, în pivnița cea adâncă, în care erà ascunsă comoara împăratului.
Acuma Ileana începù să strige «primejdie» și când se adunară toți argații, ca să vade ce e și pentru ce, ea le spuse, că a auzit troncote prin pivniță și se teme cum că a intrat cineva în pivniță, ca să fure comoara împăratului. Multe vorbe n’au făcut argații, ci de-loc deschiseră ușa cea de fer și intrară în pivniță și aflară pe feciorul cel de împărat și cu rușine îl duseră la judecată.
Ileana spuse judecata:
«Douăsprezece fete pedepsite să’l scoață afară din țară și, când vor ajunge cu el la marginea țării, fiecare să-i dea câte un sărutat».
Așà s’a poruncit; așà s’a întâmplat.
Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la frații săi, li-a spus toată întâmplarea și, după ce li-a spus-o, mare supărare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de împărat, ca ele să facă ce vor face, ca să trimită cumva pe Ileana la curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată răsbuna asupra ei – pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fată de împărat primì cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcù bolnavă, chemă pe Ileana la sine la pat și îi spuse, că ea numai așà se va puteà însănătoșà, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împărat.
Ileana de dragul surorii sale le făcea toate: ea luă dar cofița și pornì către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să iee și să aducă.
Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în cuhnea împărătească și grăì către bucătarul cel mare.
«Pentru numele lui Dumnezeu! – n’auzi tu cum te strigă împăratul? – mergi iute, ca să vezi – ce e și pentru ce și care pricină!»
Bucătariul își luă picioarele pe umere și se depărtă – ca și la poruncă împărătească adecă. Ileana rămase singură în cuhne, își umplù vasele de bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc și după aceea se ferì din cale.
După-ce feciorii de împărat înțeleseră și despre această batjocură, ei se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou vorbă la cele două surori și se pregătiră din nou la răzbunare. Abea primì sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcù bolnavă, chemă pe Ileana la sine la pat și îi spuse, că numai așa se va însănătoșà, dacă va gustà din vinul ce se află în pivnițele feciorilor de împărat. Ileana pentru sora sa le făceà toate: luă dar cofița și pornì ca să meargă – și să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în pivniță și grăi către pivnițariul cel mare:
«Pentru numele lui Dumnezeu! – n’auzi tu cum te strigă împărăteasa? – fugi și vezi cum, ce și pentruce pricină!»
Pivnițariul își luă picioarele pe umere și se depărtă ca și la porunca împărătesei adecă. Ileana își umplù vasele cu vin, vărsă ce-a rămas, prin pivniță, și apoi porni către casă.
Feciorii de împărat trimiseră, acuma d’a treia oară, veste la cele două fete de împărat, ca ele să trimită pe Ileana cum n’au trimis-o încă. Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor la sine și îi spuseră, că ele numai atunci se vor însănătoși, dacă Ileana le va aduce două mere dela feciorii cei de împărat.
«Dragi surorile mele, – grăì Ileana către ele, pentru voi mă duc și în foc și în apă; cu atât mai bucuros la voinicii cei împărătești». Iși luă după acea cofița și pornì, ca să meargă, să afle, să ià, să aducă și să scape pe dragele surorile sale dela moarte.
După ce-a înțeles feciorul de împărat cel mai tânăr, cumcă Ileana are să vină la el în grădină, ca să fure merele cele de aur, el poruncì că, dacă va auzi cineva vaete în grădină, nimeni să nu cuteze să intre, ci să lase pe cel ce s’ar văità, ca să se vaete în pace. Luă după aceea cuțite mari și săbii și sulițe și fel de fel de lucruri – și le ascunse în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse așa, că numai vârful ascuțit le ieșeà din pământ. După ce au gătit tot, el se ascunse într’un tufiș așteptând sosirea Ilenei.
Ileana sosì la poarta grădinii, și când ea văzù leii cei mari ce stau pară la intrare, le aruncă câte o bucățică de carne: leii începură a se bate, iar Ileana merse la măr, pășì încet printre cuțite, săbii, sulițe și alte lucruri și se suì în pom.
«Să-ți fie de bine surioară, grăi feciorul de împărat acuma. Imi pare bine, că te văd la casa mea».
«A mea să fie bucuria! – răspunse Ileana, – că am voinic împărătesc și frumos și viteaz de tovarăș. Aide, suie-te în pom și-mi ajută să culeg mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte».
Feciorul de împărat nici nu doreà mai mult, el aveà de gând ca să tragă pe Ileana din pom între cuțite. «Ești bună tu, Ileano, grăi el, fii dar încă mai bună și-mi dă mâna de mă ajută în pom!»
«Rău e gândul tău, – își gândì Ileana, – dar parte să ai de el!» îi dete apoi mâna, îl ridică pe tulpină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuțite și săbii și sulițe și fel de fel de lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei. «N’ați! grăì după aceea, să știi și tu ce ai avut de gând».
Voinicul cel rău la suflet începù să strige și să se vaete: hei! dar nimeni nu veneà să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaete în pace și să sufără și să rabde usturările cele grozave.
Ileana își luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se întoarse după aceea la curtea împăratului și le spuse argaților, ca să meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.
Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai vestită vrăjitoare din țară, ca să vină, să-i facă leac și să-i vindece ranele. Ileana s’a fost dus însă mai înainte la vrăjitoare și i-a dat bani mulți pentru ca s’o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul vrăjitoarei. Așa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului: ea poruncì apoi, ca să se ià pielea unui bivol și să se pună trei zile și trei nopți în murătură sărată, și după aceea s’o scoată și să învelească în ea pe feciorul cel rănit. Usturările feciorului de împărat se făcură încă mai strașnice, durerile lui încă mai nesuferite. Când el văzù dar cum c’acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, înnainte de ce-ar murì, să-și ușureze sufletul și să se împărtășească. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, îi dete mulți bani și făcù, ca el să o trimită pe ea în locul său. Așa ajunse Ileana ca popă la curtea împăratului.
Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el erà pe pragul morții; nu mai erau în el decât trei răsuflări.
«Fătul meu, grăì Ileana popită, m’ai chemat la tine, ca să-ți mărturisești păcatele. Gândește dar la ceasul morți și spune-mi, ce-ți zace la inimă. Ești supărat pe cineva ori ba?
«Ba! pe nimeni! grăì feciorul de împărat, pe nimeni afară de Ileana, fata cea mai tânără a împăratului vecin. Și o urăsc cu dor și dragoste, vorbì mai departe feciorul de împărat. Dacă ar fi să nu mor și să mă însănătoșesc, mă duc s’o pețesc la împăratul, și dacă n’o pierì în noaptea cea dintâiu, atunci ea să-mi fie soție credincioasă și după lege».
Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă și ea puține și apoi merse acasă. Aici înțelese că surorile ei plâng și se vaietă pentru că au fost simțit că împăratul are să sosească acasă dela lupta cea mare.
«Bucurie s’aveți, le zise Ileana, când auziți, că taica nostru cel bun are să vină acasă întreg și sănătos».
«Hei! că noi ne-am bucurà, răspunseră surorile, dacă nu ne-ar fi veștejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul și nu ni s’ar fi supărat păsărica; dar acum e vai și amar de capul nostru».
Când Ileana auzì astfel de vorbe, ea merse la sine în casă și află că floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă și că mărul numai nu zice: «mănâncă-mă, surioară». Ca să le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-și ținù numai mărul cel fraged. Așa așteptară sosirea împăratului celui aspru la poruncă.
Impăratul, îndată ce sosì acasă, intră la fata cea mai mare și o întrebă de floare, de păsărică și de măr. Ea îi arătă numai floarea; și asta erà însă pe jumătate veștejită. Impăratul nu zise nimic, ci merse la fiică-sa cea mijlocie. Asta-i arătă numai păsărica; și asta erà însă pe jumătate întristată. Impăratul iarăși nu zise nimic, ci merse fără vorbă la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înțeleaptă.
Când împăratul văzù mărul pe dulapul Ilenei, el erà să-l mănânce cu ochii, de frumos ce erà. – «Unde ai pus floarea și ce ai făcut păsăruica?» întrebă el pe Ileana.
Ileana nici nu răspunse, ci fugì la surorile sale și aduse o floare proaspătă și o pasăre veselă.
«Mare să crești, fata mea! – grăì împăratul, acum văd că ți-ai păzit credința.»
De la Ileana împăratul iarăși merse la fiică-sa cea mijlocie și apoi la cea mai mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a încredințat, ele își aduseră cu grabă pasărea, floarea și mărul dela Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabdă minciuna: la ele floarea erà veștedă, pasărea erà tristă și numai mărul erà proaspăt, fraged, rumen și îmbietor la față.
*
Când împăratul văzù acestea, el înțelese toată treaba: poruncì dar, ca pe cele două fete mai mari să le îngroape pân’ la sinișori în pământ și așà să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătești. Iar pe Ileana o lăudă și sărută și multă vorbă bună și împărătească făcù cu ea, zicându-i: «Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ți-ai păzit credința.»
După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s’a însănătoșat, el încălecă și pornì, ca să vină și să pețească pe Ileana. Impăratul cel bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el își spuse gândul, care l-a făcut să pornească în cale: «Fătul meu, voinice, mergi și întreabă pe Ileana; cum ea dorește, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa are să fie.»
Iar Ileana nu zise nici o vorbă, cì lăsă, ca voinicul cel pățit să o sărute. Atunci împăratul pricepù toată treaba și grăì: «Dragi copiii mei, bag sama așa a fost dat, ca voi să vă fiți soț și soție; să vă fie dară de bine!»
Multă vreme n’a trecut pănă ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic și frumos și viteaz și împărătesc, și li se făcù o nuntă, încât i-a mers vestea în șapte țări… Hei! dar Ileana n’a uitat vorba și gândul cel rău al feciorului de împărat: ea știà cum că în cea dintăi noapte după cununie are să o primejduiască. – Poruncì dară, ca să se facă o păpușă de zahăr tomai atât de mare cum erà ea însuși…, cu față, cu ochi, cu buze, cu toată făptura Ilenei… Și când păpușa fù gătită, ea o ascunse în patul, în care ea aveà să se culce în acea noapte.
Sara, când cuscrii și corinteii s’au fost așezat la odihnă și Ileana s’a fost culcat în pat, feciorul de împărat grăì către mireasa lui:
«Dragă Ileană, să mai aștepți puțintel, că eu vin îndată.» Eșì după aceea din casă.
Ileana nu se gândì mult, ci sărì din pat, lăsă păpușa cea de zahăr în locul său și se ascunse sub o perdea ce stà la capul patului.
Ileana nici nu se ascunsese bine pănă ce feciorul cel de împărat și intră în casă cu o sabie ascuțită în mână.
«Să-mi spui acuma, Ileană draga mea, grăì el, tu m’ai aruncat pe mine în pivniță?»
«Eu!» grăì Ileana de sub perdea.
Feciorul de împărat dete odată cu sabia peste sinișorii păpușii.
«Tu m’ai scos cu batjocură din țară, întrebă el de-a doua oară.
«Eu», grăì Ileana.
Feciorul cel de împărat dete peste față.
«Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.
«Eu», grăì Ileana.
Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.
«Tu mi-ai vărsat vinul?» întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.
«Eu», grăì Ileana.
Feciorul de împărat dete cu spada odată cruciș și odată curmeziș. – Iar Ileana începù a răsuflà aburi de moarte.
«Tu m’ai aruncat în cuțite?» întrebă feciorul de împăràt de-a cincea oară și mai în urmă.
«Eu», grăì Ileana.
Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începù apoi să dea în toate părțile, și cruciș, și curmeziș, și în lung, și în lat, să dea din toate puterile ce aveà, încât îi curgeau lacrămile pârău. Când se apropiară zorile de ziuă, el începù să plângă din toată inima. – Odată îi sărì o bucățică de zahăr în gură.
«Hei! Ileană! dulce ai fost vie, dar dulce ești și moartă!» zise el plângând încă mai tare.
«Dulce zău!» grăì Ileana, eșind de sub perdea, «dar pe de-o sută și de o mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.»
Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzù pe Ileana întreagă și sănătoasă. El o cuprinse în brațe, și de aici înainte trăiră mulți ani fericiți și împărățiră peste țară cu pace și cu noroc.
