LIMIR-ÎMPARAT

fost ce-a fost… a fost odată o văduvă, care aveà o fată, Lia, și văduva erà săracă de nu mai știà cum să-și înoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călcà piciorul și dà muguri lemnul uscat când ea puneà mâna pe el.

Diminețile, când se deșteptà din somn, văduva suspinà din greu, căci nopțile o visà totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă, și grea mâhnire o cuprindeà când o vedeà săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselià, căci Lia erà și în sărăcia ei tot voioasă și fericită parcă ar fi încunjurată de bogății și gătită, cum o visase, ca o împărăteasă.

Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furișà tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, și începeà să măture preajma casei, să curețe cotețele celor trei găini, pe care le aveau, să-și adune porumbeii și să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână după cum cere rostul lui. Și cum măturà și făceà rânduială, Lia nu începeà dela pragul colibii, ci dela cel mai depărtat colț al curții și mânà gunoiul spre ușa de intrare, ca să nu rămâie nici un unghiu nescotocit și necurățit. Când se sculà, văduva steteà mai bucuros afară de cât în casă, și Lia ridicà gunoiul din prag, îl duceà la locul lui, apoi intrà, ca să dereticească prin colibă cântând voioasă, și oglindă luminoasă se făceau toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ți-ai fi părăsit palatele, ca să stai în coliba văduvei.

Iar când Lia ieșeà din colibă, curtea erà plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire și totuși mult mai ai să umblì și să alergi, căci urzitul tău e dus pe altă lume, de 9 ani acum în pământ.

Așa azi, așa mâne, multe zile de a rândul tot așa, până ce Lia n’a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă.

«Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce dorul, – zise ea. – Sunt acum fată mare și eu, și mi-se cuvine să-mi caut rostul în lume».

Văduva suspină, căci atâta copil aveà și ea și mult îi erà dragă fata, dar mamă erà, ca ori și care mamă norocul copilului său îl visà, iar norocul în lumea largă se găsește.

«Mergi, – îi zise dar, – copila mea, și nici spine, nici buruiană în cale să nu-ți găsești».

Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcù o azimă de drum, apoi pornì în cale lungă – nu cu opinci de oțel și curele de vițel ca Făt-frumosul din poveste, ci desculță ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o duceà potecuța, pe care mai umblaseră și alții.

Cum se duceà așa, iată că dă peste o turmă de oi, care pășteà păzită de dulăi în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini.

Liei i se făcù milă de ea, căci dulăii erau toți schiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scăieți de se fecuse pâslă bătucită lâna de pe ele.

«Oițelor, dragelor, – le zise Lia, – ià veniți la mama, ca să vă curețe».

Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloșcii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scăieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degete subțiri și măiestre, ca nici pelcuța să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rumpă.

Mult a stat așa și le-a tot curățit și iar le-a curățit de s’au adunat vravuri mari de scaieți și la dreapta, și la stânga ei, dar nu s’a lăsat până ce nu le-a văzut toate curate și cu lâna moale și creață parc’ar fi trecută prin darac.

«Câți scăieți ai scos, atâte zile să ai, – îi ziseră oile ușurate, – și ori și cât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești», – mai ziseră și ele, parc’ar fi știut vorba mamei.

«Dar voi, cânilor, dragilor, de ce schiopătați fiecare de câte toate patru picioarele», îi întrebă ea acum pe dulăi.

«Pentrucă suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile, – răspunseră, ei, – și sunt mulți spini și mulți mărăcini, prin care avem să alergăm».

Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu degete subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.

«Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta, – îi ziseră cânii, – și ori și cât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai».

Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul, care le-a făcut altora vre-o ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și curată de erà mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea.

Nu trecù însă mult, și dânsa iar se oprì.

In drumul ei se zbăteà în arșița soarelui o biată de râmuliță, subțirică, străvezie și plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea erà bătătorit locul pe potecă, s’ar fi târât mai departe, dar i-se sleiseră puterile, și rău o ardeau razele fierbinți ale soarelui, care usucă și seacă vieața.

Liei i-se făcù milă de ea, o luă frumușel și, dând cu ochii de un mușuroi, scurmă puțin pământul din el, o puse în scurmătură și-o acoperi.

«Scurtă să-ți fie și netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut, – grăì râma, – și să-ți aduci aminte de mine când te vei aflà în mare strâmtorare».

Plecând înainte, Lia văzù în zarea depărtării o pădure, dar cum mergeà, pădurea veneà, parcă, și ea și se apropià, încât ai fi crezut, că aleargă – curat ca în poveste.

Nu făcù însă Lia decât puțin drum când dete peste o cârtiță, care orbită, sărmana, de lumina zilei, umblà buimacă și desnădăjduită, că nu mai poate să-și găsească mușuroiul, în care o așteptau puișorii flămânzi.

I-se făcù Liei milă și de ea, o luă în poală și o duse la mușuroiul, în care pusese râma.

«Bine cu bine să ți-se răsplătească, – îi zise cârtița, – căci mare bine mi-ai făcut și în greu drum ai plecat. Să știi însă, că din drum n’ai să te abați și unde ți-se va sfârșì poteca, acolo să te oprești.

Lia își urmă drumul încă mai ușurată, și haide! pe potecă înainte tot mai aproape de pădurea deasă și plină de buruiană mare și de mărăcini înțesați.

Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când Lia a ajuns la pădure, s’a înfundat și poteca cea netedă și curată. Lia s’a oprit dar și, ne mai știind încotro să apuce, s’a așezat pe iarba verde și moale, s’a lăsat în paza duhurilor curate și, obosită, cum erà, de drum, a adormit deodată cu asfințirea soarelui.

Dimineața, în revărsatul zorilor, când s’a pomenit din somn, ochii ei s’au oprit asupra unei poteci netede și curate, care șerpuià prin pădure, printre burueni și mărăcini.

Cârtița luase înțelegere cu râma, și peste noapte se adunaseră toate cârtițele, ca să taie rădăcinile buruienilor și să afâneze pământul în calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari și cânii l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât erà o mare mulțumire să calci pe el.

Lia își urmă dar drumul sprintenă și voioasă până în prânzul cel mic, până în cel mare și până în amurgul serii, când iar i se sfârșì poteca și dânsa iar se oprì, iar se așeză pe iarba verde și moale și iar adormi sub paza duhurilor curate.

Când se pomenì a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor, care crescuseră pe urma ei și se plecau, ca de obicei, spre ea și-i ziceau mai înviorate: «Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce la fire și miloasă ești, dar tot mai ai să umblì și să alergi, ca să ajungi unde nimeni nu te așteaptă».

Iar în partea cealaltă se urmà poteca netedă și curată printre spini și mărăcini parcă ar fi voit să zică: «Vino, fată, și mă calcă».

A doua zi ca cea dintâiu, iar a treia zi pe înserate poteca s’a sfârșit la o derăpănătură de colibă pustie și părăsită în mijlocul pădurii, s’o vezi și să nu te mai uiți la ea.

Lia cu toate aceste intră, căci acolo aveà să se oprească, unde i-se înfundà drumul.

Să vezi cu ochii și să nu crezi cu gândul ceeace erà în colibă.

Erà parcă vântoasele au stat în ea și și-au făcut toate toanele întrînsa: toate colțurile pline de păienjeniș îngreunat de praf și de gunoaie adunate din șapte țări, eară pe jos și pe pereți, – să știi și să nu mai spuì nimănui – ce erà și cum.

Lia se puse pe muncă lungă și grea, ca să dereticească și să curățe, să adune gunoiul și să-l care și să-și facă cuibul atât de curat ca pe iarba verde și moale, și în vreme ce ea lucrà, poteca, pe care venise, se umpluse de flori, care cântau voioase în adierea vântului de seară.

După ce s’a înnoptat bine, deodată s’a pornit afară un viscol parcă veneau vântoasele – și nu alta și răsunau prin văzduh sbierete și țipete de te treceau fiorii.

Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai știà ce să facă și unde să se ascundă, unde să-și găsească adăpost. Ea sărì iute pe vatră și se furișă ’n cuptorul, pe care-l curățise de cenușe, când de odată Ielele, nebunele, deteră năvală val vârtej unele peste altele, care pe ușă, care pe fereastră, care prin crăpăturile din pereți, căci se strecoară ele și prin urechia acului.

Și erau, Neică, frumoase toate, care de care mai subțirică și mai ușoară și mai sprintenă și mai sburdalnică, și gătite toate în haine țesute ca păiengenișul, încât ochii Liei se deschiseră mari și rămaseră înțepeniți în țâțânele lor, că nu se mai săturau să vadă și să se uite cu jind de femee jignită.

«Ce e aici!? ce a fost? – ce are să fie!? – grăì cea mai mare dintre ele, înspăimântată de curățenia, pe care o vedeà împrejurul ei. – Aici a fost, ori e cineva… Simt parcă, miros, de ființă străină.

Inima Liei tâcăia pitiș, căci vai erà și de sufletul, și de trupșorul ei, dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi și dedeau de urmă.

«Nu-i! – nu-i! nu-i! – strigară însă toate din toate părțile. – Nu poate să fie! – Am dat roată împrejur, și nicăiri iarba nu-i călcată și nici fir de păr, nici zdreanță de haină, nici urme de sânge țâșnit n’am găsit pe spini și pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem.»

Văzuseră ele pârtia de flori, pe unde călcase piciorul Liei, dar nu puteà chiar nici în bazm să le treacă prin minte gândul, că florile vii sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă și începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ și cântând cu glas adimenitor:

«Ieși, Limir, ieși, Limir Impărat, ieși să bem și să mâncăm! – Ieși, Limir, să ne veselim! Ieși, ieși, ieși, Limir Impărat.»

Și atât de lin jucau și atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea să iasă din cuptor și să se prindă în horă cu ele. N’a mai făcut-o însă și asta, căci de odată pământul se deschise și în deschizătură se ivì ridicându-se încetul cu încetul un tânăr și trupeș, și chipeș, să-l vezi și să știi, că l-ai văzut, Limir el însuși.

Limir acesta erà – nu un făt frumos ca toți feții frumoși de prin povești, vre-un fecior de împărat, care umblă razna prin lume și încurcă mințile zânelor și ale fetelor de împărat, ci el însuși, împărat, care aveà și împărăție întinsă, și oștiri nenumărate, și palaturi strălucite, și slujitori credincioși, toate câte se cer pentru o stăpânire mare și puternică. Toate le aveà, ba mai erà și blând, și drept, și milos, și dornic, cum unui Impărat i-se cuvine să fie, dar aveà și un păcat: prea se credea, prea se socotia mai și mai decât toți, prea erà doritor de a eșì din lume și prea nemulțumit, că nu poate să iasă, și văzându-i slăbiciunea aceasta, Ielele s’au făcut stăpân pe el și-l ademeneau și furau cu momeli, ca să-și petreacă nopțile veselindu-se în felul lor cu dânsul.

Și cum ieșià Limir Impărat din pământ, ieșeà dimpreună cu el și palatul lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într’o sală întinsă și împodobită tot cu aur și cu petre scumpe, în mătăsuri și catifele, iar acolo unde stà Lia pitită, erà un dulap de cristal, din care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte erà întinsă și încărcată de toate bunătățile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ți luau vederea.

«Care va să zică – de asta vă erà vouă!? – grăì Lia înciudită. – De asta vă ardeà! – Aici vă ducea gândul!»

Așa ziceà și iar îi veneà să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca să răstoarne și masa cu toate bunătățile încărcate pe ea, și tot ceeace îi mai cădeà în cale și să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă erà întristarea în fața lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, și rău îi ședeà să fie trist.

Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică, – să stai, s’asculți și să-ți ieși din minți, nu alta, și Lia rămase încremenită și cu ochii duși la Limir, care, prins în horă, săltà îndelete și mândru fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga și fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul și nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.

Așteptà fata să-l mai vadă și așezându-se la masă cu ele, căci nu știà, că zinele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau și mănâncă numai mângâindu-și vederile la masa încărcată și simt plăcerile numai închipuindu-și-le. Când erà colo spre miez de noapte, luminile începură să se stângă una câte una, și, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se pornì vântul, palatul cel frumos se prăbușì și se cufundă dimpreună cu Limir-Impărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvârtej unele peste altele și se depărtară ca volbura în timpul verii.

Lia rămase câtva timp frecându-și ochii. Nu mai știà nici ea: i s’a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea.

Intr’un târziu a ieșit din cuptor.

Coliba luminată de un muc de opaeț iar erà cum o găsise, plină în toate colțurile de păiengeniș îmgreunat de praf și de gunoaie adunate din șapte țări, iar pe jos și pe păreți – nici să te uiți.

Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea și lungă, ci începù sà bată cu piciorul în pământ și să cânte cu glas adimenitor:

«Ieși, Limir, să ne vedem față în față. Ieși, Limir-Impărat, să grăim și să ne bucurăm! – Ieși! – ieși! ieși!»

Nimic nu se mișcă.

«Ieși, Limir, – stăruì dânsa din nou, – ieși, ca să văd, dacă ești om în toată firea, ieși, Limir-Impărat, ca să te ating cu mâna, să-ți aud glasul și să simt bătăile inimii tale».

Tot nu se mișcă nimic.

Când bătù însă de-a treia oară cu piciorul și zise «ieși Limir, că vreau și vreau să mă uit în ochii tăi!» – pământul s’a deschis și iar a ieșit la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot în roșu și verde, și i-a întins mâna, ca să se prindă în horă cu ea.

Ei se cutremurără amândoi: el pentru că mâna ei erà caldă de se înfierbântà sângele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui erà rece de înghețà sângele în vinele ei.

Și se uitară uimiți unul la altul: el o vedeà cu obrajii rumeni, cu ochii plini de văpaie și cu zâmbetul pe buze, desculță și îmbrăcată în cămășuța ei curată, iară ea îl vedeà pe el în podoabe împărătești, dar cu fața albă ca varul, cu ochii stinși și cu buzele supte.

«Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răsbit până aici?» – grăì dânsul pe șoptite.

«Întreagă, sănătoasă și curată», – răspunse ea.

«Nici buruiana n’ai călcat-o, nici hainele nu ți s’au zdrențuit, nici trupul nu ți s’a sângerat, nici tălpile nu ți s’au umplut de spini?» – întrebă el.

«Nu!» – răspunse ea.

Limir simți, cum i se desmorțește trupul și i se înviorează sufletul.

«Lucru ne mai pomenit, – grăì dânsul, – dar tot vai de sufletele noastre, căci mari chinuri ne așteaptă pe amândoi. – N’ai întâlnit în calea ta o turmă de oi păzită de niște câni?»

«Ba da», – răspunse ea.

«Oile acelea sunt tot fete, care au îndrăsnit să vie, iar cânii tot voinici, car au încercat să scape de aici, – răspunse el, – și amare o să ne fie zilele, dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorințe ce nu se pot împlinì, am să te iau într’una la goană și să mușc în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării și prin mărăcini cuprinsă de spaimă. – O singură scăpare ar fi: să nu stai aici, nici să nu te întorci, ci să răzbești înainte și mereu înnainte prin desișul pădurii până ce nu vei dà de altă colibă ca aceasta, în care stă mama Ielelor, și să deslegi întrebările, pe care ți le va pune ea. Perduți suntem amândoi, dacă nu răzbești și nu ești în stare să dezlegi, căci numai așa se perde puterea vrajei».

«Duce-mă-voiu și mă voiu tot duce, – grăi Lia, – și voiu răzbì și-mi voiu adunà toate puterile, dacă e vorba să scap un suflet.»

Și nici c’ar fi fost adevărată povestea, dacă n’ar fi grăit așa și nu i-ar fi fost fapta ca vorba.

Indată dar ce Limir-Impărat s’a cufundat iar dimpreună cu palatul lui, Lia a prins inimă și a pornit-o înainte.

N’au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici dulăii, ca să-i netezească drumul, ci trebuià să răzbească, vai de trupușorul ei, prin bălării, printre spini și mărăcini, încât fășii-fășii i s’a făcut cămășuța, fire-fire i s’a zmuls părul din cap prin scăieți, trupul i s’a sângerat și tălpile picioarelor i s’au umplut de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voința tare, și Lia a mers și tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară și azi, și mâne, și poimâne, trei zile dearândul.

A treia zi pe însărate, a zărit, în sfârșit, din depărtare coliba cea încă mai dărăpănată, în care ședeà, precum îi spusese Limir-Impărat, mama Ielelor.

Asta, o hârcă bătrână și colțată, cu nasul cârlig și cu ochi de șarpe călcat pe coadă, o simțise de mult și o așteptà în pragul colibii răzămată de bățul ei noduros.

Lia simțì că-i trece prin inimă fier roșu și prin vine sloiu de ghiață când se uită în fața ei: s’o facă scrum cu ochii și nu alta.

«Bună seara, maică, și bine te-am găsit!» – grăì Lia cu glasul ei de turturică speriată.

Bătrâna mișcă puțin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-și ridică numai bățul și bătù cu el în pământ parc’ar fi voit să vestească pe cineva, că a sosit cine avea să sosească.

Nu mai văzuse ea în vieața ei, – și tânără nu mai erà, – picior de om pământean pe acolo și stà și se uità și nu se puteà dumerì, cum a putut o fată plăpândă să răzbească printre Iele, nebunele, și să ajungă așa de departe.

A răzbit însă, și parcă nu se simțià destul de tare, ca să se prindă cu dânsa.

«De! – îi zise ea într’un târziu cu glas pițigăiat. – Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar de geaba ți-ai sângerat trupul, că nu sunt eu aceea, pe care o cauți, ci soacră-mea, bunica lor, care șade peste nouă țări și nouă mări, și mult ai mai avea să umbli și să-ți sângerezi trupul, ca să ajungì la ea, bătrână, colea ca mine, ai fi când te-ai întoarce, dacă te vei mai întoarce, de acolo. Fă-ți mai bine calea întoarsă, – adause ea cu glas dulceag și momitor, – și bucură-te c’ai scăpat până acì cu obrazul curat».

«Nu nouă, – îi răspunse Lia, – ci nouăzeci și nouă dac’ar fi țările și tot atâtea mările, eu tot înainte aș merge».

Baba se încruntă odată, își încrețì sprâncenele stufoase și bătù iar cu bățul ei noduros în pământ.

«Ia să-ți văd vîrtutea!» zise apoi, și deodată se iviră ca ieșiți din pământ o mulțime de dulăi îndârjiți și se repeziră cu toții lătrând și cu dinții rânjiți asupra Liei, ca s’o sfâșie în bucăți. Lia-și urmă însă inimoasă drumul, deși dulăii i se ațineau în cale. Degeaba-i asmuțà baba, căci nici unul nu sărià la fată, ci făceau potecă sărind peste buruieni și călcându-le, culcând mărăcinile la pământ și curățindu-le de spini, care toți intrau în tălpile lor.

Erau cânii, cărora Lia le făcuse un mare bine, și cu cât mai mult turbà în mânia ei baba și cu cât mai rău îi asmuțà, cu atât mai mulți erau și spinii intrați în tălpile lor: în cele din urmă ei nici nu mai lătrau, ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele.

I-se făcù Liei și astădată milă de dânșii, dar, vorba aia, «Milă mi-e de tine, însă mă arde de mine»; ea nu se mai oprì, ca să le scoată spinii, ci-și urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu bățul ei noduros.

N’a mers însă Lia mult și se auzià încă din depărtare chelălăiturile cânilor când se iviră în calea ei o mulțime de șerpi mărunți, care se uitau cu gurile căscate și cu limbile scoase la ea și-i sâsăiau în urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte printre ei și peste ei băgând de seamă, ca nu cumva să calce pe vre-unul pe coadă. Cu cât însă ea înaintà, cu atât șerpii ieșiți în calea ei erau mai mari și mai furioși, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuțite și cu atât spinii de prin mărăcini erau mai lungi, mai groși și mai ascuțiți. Nu e însă în lume nimic ce poate să țină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să meargă înainte.

«Bălauri cu șapte capete dac’ați fi, eu tot calc peste voi!» – grăì Lia și-și urmă drumul.

Deodată se ivì în calea ei un șarpe mare, de tot mare, cu gura ca șura și cu limbile late de-o palmă și lungi de trei coți, s’o înghită într’o îmbucătură și să-i cauți degeaba urma.

Lia își făcù de trei ori cruce gata în gândul ei de ori-și-ce.

Când însă șarpele se repezì cu gura căscată printre mărăcini la ea, un spin lung și gros și ascuțit apucâ între falca de jos și se înțepenì în cerul gurii lui negre și i-se făcù căluș înfipt.

Cuprins de dureri sfâșietoare, șerpoiul începù să se încolătăcească, să se sbată și să se salte.

Liei i se făcù milă de el, și, luându-și inima în dinți, ea se apropiè și-i scoase spinul din gură.

«Puțin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut și mare o să-ți fie răsplata!» – grăì șarpele ușurat și începù s’o mângăie cu limbile lui, și, cum o mângăià, rana i-se vindecà fiindcă nu e în lume leac ca limba de șarpe, și cât ai bate în palme, ea se făcù de o sută și de o miie de ori mai zdravănă, mai gingașă și mai frumoasă decum fusese.

«Incalecă acum pe mine, – îi zise dup’aceea, – și ține-te bine, că am să te duc – nu ca armăsarii hrăniți cu jăratic, nici ca pajurile ’n sbor, ci ca zmeii ce se iau la întrecere.»

Lia încălecă, și șarpele cel mare se aruncă în săltate de-o ridică de-asupra mărăcinilor, apoi se răpezì înainte încât ochii ei se împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai zare nesfârșită înainte.

Cât dai în palme, ajunseră la mare și șarpele se avântă în valuri și-o duse lunecând printre ele înainte până la celalalt țărmure.

Așa au trecut trei țări și tot atâtea mări, alte câte trei și iar câte trei, de s’au făcut câte nouă în cap, cum zisese mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc’ar fi ațipit aici și s’ar fi pomenit acolo.

Sgripțoroaica cea împetrită de bătrână simția după miros, că vine și se apropie ceva ce n’a mai fost prin partea locului, dar nu puteà să dee cu socoteală, ce și cum și de ce, și sta în pragul colibii dărăpănate gârbovă, răzămată în două bețe noduroase și clănțănind din cei doi dinți ce-i mai rămăseseră în gură.

Când fură aproape, șarpele se oprì și se întinse, ca Lia să descalece.

«Acum urmează-ți drumul în pace, – grăì dânsul scuturându-și solzii, – și când vei mai aveà nevoie de mine, bate de trei ori în palme, că eu, ori și unde aș fi, te aud și, vară fie, iarnă fie, viu într’o clipă la tine.»

Lia-i mulțumì cum se cuvine și-și urmă drumul.

Bunica Ielelor începù, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de mânie, mai de îngrijare, căci simțià, că și-a găsit nașul.

Cum o vedeà – așa de tinără, și frumoasă, și dulce la fire, și întreagă și nevătămată, înțelegea, că mare trebuià să-i fie puterea și multe farmecele, ca să fi putut răsbì cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească și drum atât de greu, fără ca puterile să i-se sleiască.

«Acum e acum!» – își zise dar intețindu-se.

«Bună seara, mamă!» – grăì Lia și astă-dată.

Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură cu ochii ei țepoși de sus până jos și de jos până sus.

«Nu sunt mamă, ci babă», – îi răspunse apoi într’un târziu morocănoasă, și mult erà fioroasă când își dedeà astfel răspunsul.

«Nu-ți știu anii și n’am să-i număr, – întimpină Lia cu glas de pisică lingușitoare, – dar îți văd fața și bunătatea din ea, și, ori-și-cum te vei fi socotind, mie îmi ești cum îmi pari.»

Baba se mai muiă puțin. Ori și cât de bătrână ar fi baba, i-se ’nveselește inima când o crezi încă tinără, și cel mai rău om se moaie și el nițel când alții îl cred bun.

«O fi, n’o fi cum zici, – grăì dânsa, – de mare lucru te-ai apucat, și mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit, cum ai venit, dar nu știu, cum o să te întorci.»

Mult ar fi dorit ea să știe, cum a potrivit Lia lucrurile, ca să răsbească întreagă și nevătămată și să vie cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească.

«Ce te-a adus?» adăugă ea, și asta erà întâia din cele trei întrebări.

«Ajută, ca să te ajuți! – îi răspunse Lia. – Cum am venit, așa o să mă și întorc, și val-vârtej dacă s’ar răsturnà toate, drumul degeaba n’o să-mi fie.»

Când auzì asemenea vorbe, bunica Ielelor iar începù să tremure, însă mai puțin de mânie și mai mult de frică.

«Cum mă vezi?» întrebà iar dânsa.

«Cu ochii», răspunse Lia fără ca să știe, că răspunde la a doua întrebare.

«Și ce cauți?» fù a treia întrebare.

«Omul, – răspunse Lia, – cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.»

Acum baba se cutremură.

«Ia să mă uit mai bine ’n ochii tăi, – îi zise și se apropie răzâmându-se în cele două bețe de dânsa, i-se uită în ochi și-i puse mâna pe umărul gol.

Ochii Liei erau stânși, iar trupul ei erà rece ca sloiul de ghiață.

Nu știà Lia, săraca, că-i vindecase șarpele mângăindu-o cu limbile lui toate rănile și-o făcuse nevătămată ca nici sabia să n’o taie, nici focul să n’o ardă, dar îi făcuse și sângele rece ca al lui, stânsese tot focul vieții din ea și-i oprise viața în loc, ca, ori-și-cât ar mai custà pe pământ, tot așa, cum e, să rămâie.

N’o știà Lia aceasta, dar o știà baba cea înrăită, care vedea acum, că nu mai are nici o putere asupra ei – câtă vreme nu e om în toată firea.

«Vai de sufletul tău, – îi zise dar luându-i mâna: – nu vezi tu, nu simți, nu-ți dai seamă, că nu mai ai nici o viață în trupul tău, că sângele nu mai curge în vinele tale, că ești rece ca sloiul de ghiață. – Uite! – Fiindcă ești fată bună și mi-ai vorbit frumos, mi-s’a făcut milă de tine și am să-ți gătesc o alifie, ca să te freci cu ea și să te faci iar cum ai fost. Ori și cine, bărbat fie ori femee, scapă chiar și de cea mai spurcată vrajă, dacă se freacă cu alifia acea».

Lia se simțì chiar mai rece decum erà: își aducea aminte de vorbele, pe care i-le grăise Limir Impărat, și știà acum, că după alifia aceasta a venit ea aici.

«Bună ești și miloasă, – îi zise dar, – și cât o fi lumea n’o să te uit.»

Orișicât de îndrăcită ar fi fost însă, bunica Ielelor nu putea să facă alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care trebuia să adune șapte flori dela șapte buruieni, de șapte-ori câte șapte frunze dela tot atâți copaci și șaptezeci de rădăcini dela șaptezeci de alte buruieni și să le pună toate în cazan, ca baba să le fiarbă toate în bale dela șaptezeci și șapte de șerpi.

S’a apucat dar Lia și astădată de muncă lungă și grea: a adunat de prin pădure cele șapte flori, cele de șapte-ori câte șapte frunze și cele șaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier și linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns șaptezeci și șapte de brațe de vreascuri uscate șvarog, ca să aprindă focul, a pus flori, frunze și rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii și se bucurà, sărmana, că a scăpat și de aceste, căci nu se gândeà, că perirea și-o pregătește.

Baba a bătut apoi din palme, și au venit din șaptezeci și șapte de părți cei șaptezeci și șapte de șerpi, toți cu limbile scoase și gata de a umpleà cazanul.

Intre aceștia se aflà însă și cel scăpat prin Lia de grele suferințe: el se furișă lunecând pe lângă dânsa și-i zise pe sâsăite la ureche:

«Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ți pierzi toate puterile, ci scuipă în palme și fă ca și când te-ai fi frecând cu alifie.»

El știà, că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete nevinovate.

«Așa o să fac!» – zise Lia și, dupăce șerpii își făcură și ei rândul, voì să aprindă focul.

«Oho! – mai va, fată, mai va!» – grăì bătrâna. – Pentruca fiertura să se prindă, trebue să mai dereticești prin colibă și să curăți curtea din dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari.

«S’o mai fac, – zise Lia, – și pe asta.»

S’o facă – vai de capul ei!

Ea rămase încremenită când deschise ușa colibii: de când bunica Ielelor a fost fată mare n’a mai dereticit nimeni prin colibă, gunoiul se adunase mormane, iar prin colțuri păiengenișul încărcat de praf sta perdele groase, și pretutindeni mișunau păiengeni mari cât pumnul, muscoi înțepători și fel de fel de alte bâzdâgănii, care, simțând mirosul de sânge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s’o sleiască într’o clipă.

Știau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni, pe unde trece, e dușmanca lor cea mare.

In curând simțiră însă, că n’au ce să-i facă și i se deteră rușinate din cale.

O știuse și baba aceasta și-o pusese pe Lia să dereticeaseă numai pentruca să le îndârjească.

«Puișorilor, drăguților, – le zise dar, – mai aveți puțintică răbdare, că în curând vi-o dau gata.»

A curățit dar Lia și păiengenișul, și păreții, a cărat gunoiul, a măturat și a șters praful, a făcut coliba curată de-ar fi putut să stee chiar și Limir-Impărat în ea.

Ea rămase și mai încremenită când ieșì în curte.

Aici își ținea baba hoarele, găini moțate, rațe deșelate, broaște țestoase, șopârle râioase și fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale căror ouă trăia și care umpluseră curtea de găinaț și de fel de fel de alte murdării, încât te cuprindea leșinul chiar și când te gândeai numai, că ai să simți mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul de vermi, prin văzduh roiau fel de fel de muște, pretutindeni mișunau jigănii, care se hrănesc cu vermi și cu muște, și șoareci, și guzgani, și conopiștirițe, și lilieci, bufnițe cu capul cât banița și șerpi fel de fel, să vezi cu ochii și să nu crezi, ci să te miri și să nu mai știi, ce să zici.

«Las’, că vă viu eu de hac!» – grăì Lia și intră cu bărbăție în curte.

«Intr’o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târîș, altele pitiș, iar altele alergând ori sburând. Degeaba însă, că nu puteau să-i facă nimic: ea se scutură odată și toate căzură la pământ.

«Puișorilor, dragilor, – grăì baba și de astădată, – aveți puțintică răbdare, că vi-o dau deodată gata.»

Poate ori și cine să dea cu socoteală, cât și cum a trebuit să muncească Lia, ca să curețe și curtea bunichii Ielelor, – muncă nu șagă! Las’ că de aici cărà și colo se adunà, dar afurisitele acelea de lighioane se îngrămădeau în urma ei și unde ea curățea, acolo se spârcăiau ca să le umple toate de alte murdării, și iar trebuià să curețe și iară și iară și – și până ce n’a ajuns să curețe și mațele din ele.

«Uf!» – grăì dânsa când o mântuì și asta și se duse să aprindă focul la cazan.

Au fiert florile și frunzele și rădăcinile și tot au fiert în clocote în vreme ce baba mestecà mereu cu linguroiul și boscorodea cum știà, și tocmai pe la miezul nopții văzduhul se umplù de un miros plăcut și începù să se prindă pe deasupra un fel de pojghiță ca smântâna. Asta erà alifia, care desghiață sângele, desmorțește vinele și pune în mișcare viața, ca omul om să fie.

«Ia, fată, – grăì baba cu glas momitor, – și freacă-te și la ochi, și la tâmple, și la crucea pieptului, și în palmă, c’o să te simți ca înviată din morți»!

Asta erà dar taina.

«La ochi, la tâmple, la crucea pieptului și în pălmi, – grăì Lia, – atât voiam să știu»!

Ea se duse apoi, luă un țest de broască, îl curățì bine, și începù să adune în el alifia până ce nu-l umplù. Când venì însă rândul să se frece, ea făcù precum îi zisese șerpoiul: dădeà pe deasupra alifiei cași când ar fi luând din ea, dar făceà parcă-i erà greu mirosul și se țineà de nas cu mâna stângă, iar pe supt ea scuipà pe deget, apoi se frecà.

Așa s’a frecat și la ochi, și la tâmple, și la crucea pieptului, și în pălmi, iar bunica Ielelor nu se îndoià, că cu alifie s’a frecat.

«Țo pe ea – puișorilor, dragilor!» – strigă dar cu toată răutatea ei și bâzdâganille toate și toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca într’o clipă s’o facă miș-fărămiș, încât numai oase albe să se aleagă de ea.

Lia însă se scutură odată, răsturnă cazanul de pe pirostrii și pe acì îi fù drumul – cu țestul plin de alifie.

«In ceas bun să fie!» – strigă șerpoiul, care îi ieșì peste puțin în cale. – «Cum ai pornit-o, așa s’o și scoți la capăt. – Acum scuipă încă odată pe deget, ia cu el alifie și freacă-mă în frunte, la ochi și la crucea pieptului.

Lia făcù precum i-se zise și șarpele se sbătù puțin, se dete odată peste cap și se făcù armăsar cu nări umflate și cu ochi focoși.

«Eu sunt armăsarul lui Limir-Impărat, – îi zise, – pe care nimeni afară de dânsul nu l-a încălecat. – Incalecă-mă și ține-te bine, că am să te duc cum nici pe el nu l-am mai dus».

Lia a încălecat, ș’apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei, în care a fost dusă și dusă mereu – într’o răsuflare până la turma păzită de cânii cu picioarele pline de spini.

Aici armăsarul se oprì.

«Uite! vezi oile acelea!? – grăì armăsarul. – Sunt tot fete, care au făcut ca tine încercarea de a-l scăpà pe Limir-Impărat și-au fost vrăjite de Iele, iar cânii sunt tot feți frumoși, care duși de dorul lor, au răsbit până la mama Ielelor, ca să le scape pe fete, și-au căzut în urgie. – Descalecă și dute de le freacă și-i freacă, cum știi, cu alifie, dar bagă de samă, ca să nu ți-se prindă alifia de deget».

Lia făcù precum i-s’a zis, și una câte una oile se scuturară, se deteră peste cap și se făcură fete care de care mai frumoasă, încât tot să stai și să te uiți la ele.

Armăsarul necheză odată, și din lărgimile câmpiei veniră în goană mare cai frumoși, pentru fiecare fată câte unul, iar, după ce încălecară, fetele se pomeniră gătite în haine scumpe și frumoase cum li-se cuvine călărind pe asemenea cai.

Lia văzându-le atât de frumoase și atât de frumos gătite, erà cuprinsă de ciudă și-i păreà rău, că le-a făcut bine, dar tot îi frecă și pe câni, care se scuturară și ei, se deteră peste cap și se făcură feți frumoși, care de care mai voinic.

Armasarul iar necheză și iar veniră cai frumoși, pentru fiecare câte unul, și voinicii, încălecând, se pomeniră și ei îmbrăcați în haine scumpe și frumoase.

«Dar aceia cine sunt și de ce dorm când ar trebuì să steie treji și să poarte grijă deturmă»? – întrebă Lia arătând asupra păcurarilor.

«Așa li-e rostul – grăì armăsarul. – Sunt sfetnicii lui Limir-Impărat, care prin momelile lor și-au amețit stăpânul și i-au umplut capul de fumuri. – Haid să mergem mai departe».

Lia încălecă și abia acum își dete seamă, că ea însăși e gătită în haine încă mai frumoase și mai scumpe decât ale celorlalte fete și împodobită tot cu aur și cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalți vorbiau și râdeau în voie bună, ea se ținea țeapănă, rece și mândră în scări, erà posomorâtă și înfumurată parcă n’ar fi nimeni vrednic să stea alături cu dânsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în țestul, pe care îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă.

Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă și rău erà mâhnită, că erà pustiu împrejurul ei și nu se adună de nicăiri lume, ca s’o vadă și să stea uimită.

Mare-i fu dar bucuria când, așa cum mergeau în jocul câmpiilor, li se ivì în preajma vederii un sat. Peste puțin însă ea zărì mai la o margine și coliba, în care crescuse și din care plecase în lume, și-i venì să-și schimbe drumul. Ii erà greu afară din cale să-și vadă sărăcia și să deie ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrențe înodate.

«Ei! – grăì însă prinzând inimă. – Ce-mi pasă!? – Ei tot nu știu nimic, nimeni n’o să mă cunoască, iar eu fac ca și când n’aș fi știind nimic».

Așa a și fost.

A mers iute vestea, că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă lui Limir-Impărat daruri neprețuite, și multă lume li s’a adunat în cale ca să-i vadă.

Erà și văduva cea săracă, mama Liei, acolo și cum văzù din depărtare alaiul, își aduse aminte, că așa’și visà dânsa fata.

«Lio, fata mea, Lio! – strigă ea dupăce alaiul se apropiè.

Lia însă se ținea țapănă, rece și mândră în scări și trecù posomorâtă și înfumurată înainte parc’ar fi fost din altă lume.

«Nu-i Lia, fata mea, – grăì văduva întristată. – Și totuși parc’ar fi aidoma ea. – Ce s’o fi ales de Lia mea!?»

Așa au trecut prin sate și prin orașe multe, mereu prin mijlocul mulțimei uimite, și Lia se simțea din ce în ce mai nemângăiată, că toți o vedeau, dar ea însăși nu puteà să se vadă pe sine.

A mers în cele din urmă vestea până la Limir Impărat, care-și petrecea zilele în marele lui palat, încunjurat de sfetnici și de slugi fără de număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr și frumos, dar mereu posomorât.

«Doar o da Dumnezeu!» – ziceau supușii lui când o vedeau pe Lia atât de frumoasă și cu alaiu atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l știe și pe el om cu rost la casa lui, și păreche mai potrivită nu puteau să-și închipuiască.

Limir Impărat mai zâmbia parcă și el din când în când și o așteptà cu oarecare nerăbdare. Când a aflat însă, că ea e mândră și se ține țapănă în scări, el a început să-și încrețească sprâncenele și să dea porunci, ca să i se adune oastea.

«Nu cumva!? – își zicea. – N’ar voì cumva să se sămuiască cu mine!?»

Asta ar fi voit el s’o vadă!

Când curtenii l-au vestit, în sfârșit, că Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s’a gătit în cele mai strălucite podoabe și a poruncit să i-se adune curtenii în sala cea mare, unde-și aveà tronul făcut din aur și așezat la înălțimea de șaptezeci și șapte de trepte.

După ce el urcă cele șaptezecì și șapte de trepte, se așeză în tron și luă schiptrul în mână, sfetnicii și curtenii își plecară capetele și îngenuchiară pe trepte fiecare după rangul lui, cei mai umiliți și mai vrednici mai sus și mai aproape de stăpân, iar cei mai îndoielnici ceva mai jos și mai departe de el.

Așa-l găsì Lia când intră cu alaiul ei în sală și cât dete cu ochii de el, îl și cunoscù și fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba Ielelor.

La dreapta tronului erà însă o oglindă mare și la stânga alta, și Lia rămase, când se văzù în oglindă, într’un fel de aiurire; nu mai vedeà acum nici sală, nici curteni, nici tronul cu cele șaptezeci de trepte, ci, uimită de frumuseța ei, se simția cu trei palme mai înaltă și-și ridicà cu atâta mândrie capul, încât toți începură să tremure în fața ei.

Limir-Impărat își aduse aminte de ea și nu-și mai putù stăpânì firea.

«M’a întrecut, m’a răpus, m’a dat gata!? – își zise el și coborî printre curtenii săi umiliți cele șaptezeci și șapte de trepte, ca să meargă la ea și să i-se închine ca ori și care muritor.

«Lie, – îi zise – parcă ne-am mai văzut», – și plecându-se îi întinse mâna.

Lia înghițì un nod: îi erà peste putință să facă mărturisirea, că dânsa e ceeace umblà odată desculță și în cămășuță curată.

«Ți se va fi părând», – îi răspunse, – dar îi întinse și ea mâna – așà mai din depărtare.

El îi ținù câtva timp mâna, dar nu mai simțià fiorii, pe care îi simțise, nu se desmorția, nu i-se încălzea sângele în vine.

«Da, mi-s’a părut numai! – Alta erà și altfel în toată firea ei aceea, pe care o știu», – grăì posomorât și se întoarse, ca să urce cele șaptezeci și șapte de trepte, să șadă în tron și să ia schiptrul în mână.

Lia însă nu-l lăsă, ci-l ținù în loc.

Acum i se înfundă însă și Liei.

In zadar îi spuse c’a umblat și a ostenit, a trecut prin multe și s’a canonit, ca să caute alifia ce desmorțește vinele, în zadar îl încredință, că a găsit-o și vine cu ea de peste nouă mări și nouă țări, în zadar stăruì să-l frece fie măcar și numai la ochi și la tâmple, căci el țineà una și bună, că alta e aceea, pe care o știe dânsul și o așteaptă, o luà drept o vrăjitoare, care vreà să-l peardă cu farmecele ei, ba în cele din urmă se îndârjì și voì s’o deà afară din palat și s’o alunge din împărăția lui.

Toate ca toate, dar asta n’o mai puteà suferì Lia.

Atinsă în mândria ei, ea-și perdù sărita și cu ea toată rușinea. Băgă dar mâna în țestul cu alifie și se frecă la ochi, la tâmple la crucea pieptului și în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn și rămase în fața lui așa, cum o știà el, desculță și în cămășuță curată.

«Asta e!» – strigă Limir Impărat și sărì să o cuprindă în brațe, dar nu-i simțì bine trupul cald când Lia îi dete brânci atingându-l la obraji și la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie și se desfăcù din brațele lui ca șarpele lunecos.

«O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine!» grăì dânsa, apoi se depărtă iute dimpreună cu alaiul ei, încălecă și plecă în goană mare.

A și alergat Limir, bietul de el.

Atins și ici, și colo de alifie, el nu mai erà nici viu, nici mort, ci numai așa – leșinat și lihnit.

Poruncì dar, ca iute-iute să încalece cu toții și s’o urmărească pe Lia. A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile împărătești, li-au pus șelele și frânele și până ce sfetnicii și curteni au încălecat, căci, de! erau boieri, nu oameni de rând. Erà departe Lia când ei au plecat în urmărirea ei, și nici vorbă nu puteà fi, ca s’o ajungă în drumul ei spre coliba văduvei.

Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când și-a văzut fata întorcându-se tot cum a fost, dar cu alaiu frumos și mare de nu-l mai încăpeà nici coliba, nici curtea, nici preajma curții.

Răsăriau florile și acum pe urmele pașilor ei și se clătinau plecându-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: Bună ești, harnică ești, frumoasă și la fire dulce ești și puțin ai să mai stai cu noi, că vine într’o răsuflare ursitul tău.

A și sosit în curând, și văduva cea săracă nu mai știà ce să înceapă când s’a pomenit la coliba ei cu Limir Impărat el însuși, venit ca să cerșească alifie și să-i pețească fata.

Că i-o dă, ori nu i-o dă, – despre asta nu mai puteà să fie vorba: s’a făcut, Neică, o nuntă împărătească de se vestește și astăzi despre ea, și șapte zile și șapte nopți, împărăția întreagă a tot mâncat, băut și s’a veselit, a tot jucat și jucat de-a schimbat fiecare flăcău de dai Doamne câte trei perechi de opinci.

Numai sfetnicii și curtenii lui Limir Impărat erau cam puși pe gânduri, căci, de! multe s’au întors cu susul în jos și mulți dintre cei de pe treptele de sus s’au coborât ceva mai în rând cu talpa scării.

Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind și numai singure în horă.