PETREA PROSTUL
fost ce-a fost: dacă n’ar fi fost, nu s’ar povestì.
A fost odată un om, care erà bogat de nu-și mai ținea seama bogățiilor. Aveà ogradă largă de se puteau învârtì în ea de șapte ori câte șapte care cu patru boi, iar împrejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare și șuri, grajduri și șoproane și fel de fel de alte olate; aveà țarini întinse, vii și livezi, crânguri și fânețe; aveà boi de jug și cai de ham o mulțime, vaci cu lapte cireadă întreagă, turme de porci, de oi și capre; nici că se poate spune ce n’avea, căci în belșug îi erau toate. Pe deasupra îi mai făcuse Dumnezeu parte și de trei feciori, tot unul și unul: cel mai mare numai el ca el, cel mezin să-i cauți pereche, iar cel mai mic, Petrea, și mai prostănac, căci, de! – ori și cât ar fi trăit în lume, el tot mai mic, tot prâsle rămânea.
S’a nimerit, că omul acela, așa bogat, cum erà, a trăit, ca toți oamenii, cât i-a ținut firul vieții, apoi a murit lăsând cu limbă de moarte, ca cei trei feciori ai lui să împartă bogățiile rămase frățește și fără de gâlceavă între dânșii.
«Hm! Ce-i aia!? – întrebă Petrea nedumirit. – Cum se face când se împarte frățește?
«Cum se face? – răspunse fratele cel mare, care erà și mai cuminte. – Foarte ușor se face! Impărțeala frățească: iai din toate câte trei, zici: «Una mie, una ție și una lui» și bagi de seamă, ca toate trei să fie la fel. – Ai înțeles?».
«Am înțeles, – grăì Petrea dumirit. – Iai, zici și ții odată cu capul să fie la fel.»
«Pentruca, – adăugă fratele mezin, tot cu minte și el, – nici înșelat să nu fii, nici pe altul să nu înșeli.
«Nici, nici!» grăì iar Petrea acum de tot dumirit.
După ce i-au făcut dar tatălui lui o înmormântare cum se cuvenea unui om de seama lui, cei trei frați se apucară să facă împărțeala frățească a moștenirii ce le rămăsese dela dânsul, «una mie, una ție și una lui».
E însă mai greu s’o faci decât s’o zici.
Lasă că erau atât de multe și de deosebite lucrurile, pe care aveau să le împartă, încât ei steteau și se uitau zăpăciți unul la altul, neștiind de unde să înceapă și cum să urmeze, dar mai erà și alta.
«De! – zise Petrea. – Toate sunt ale noastre și-o să le împărțim cum le vom fi împărțind; unde pun eu însă pe ale mele?»
«Așa e! – grăiră ceilalți doi frați, cel mare și cel mezin, care erau mai cu minte. – Unde să le pună fiecare pe ale sale?»
Erà lucru apropiat de mintea omenească, că au să împartă, înainte de toate curtea cea mare și largă, ca să aibă fiecare unde să pună pe ale sale.
Cum s’o împartă însă?
«Cât mie, atât ție și atât lui», – zise Petrea, care țineà să se ’mplinească ’ntocmai voința tatălui său și știà acum, ce fel să face împărțeala frățească.
După multă bătaie de cap frații luară între dânșii înțelegerea, ca cel mai mare, ca mai mare, să se așeze la dreapta, Petre, ca cel mai mic, să treacă la stânga, iar cel mezin, ca mezin, să rămâie la mijlocul ogrăzii, apoi începură, mergând Petrea și fratele mai mare spre mijloc, iară fratele mezin spre Petrea, să-și măsoare fiecare cu pasul său partea, «unu eu, unu tu și unu el». Când Petrea ajunse pept la pept cu fratele său mezin, împărțeala erà făcută și avea fiecare, unde să pună pe ale sale.
Mai rămâneà, nu-i vorba, neîmpărțită bucata dela mijloc, până la partea fratelui mai mare, dar pe aceasta, ca să nu fie gâlceavă, au împărțit-o frații mai mari între dânșii.
«Așa! – grăì Petrea, – și-a făcut fiecare partea dreaptă: hai la celelalte».
«Haid’! – ziseră frații lui.
Fiindcă găinile alergau în toate părțile și nu țineau seamă de împărțeala făcută, ci râcăiau și ici, și colo, hotărâră să le ’mpartă, ca să ție fiecare pe ale lui în partea lui.
«Una mie, una ție și una lui», – nu e nimic mai ușor. Rămase însă în cele din urmă un cocoș: ce să facă cu el?
Ba că mie, ba că ție, ba că lui…
«Haid’ să-l tăiem, să-l jumulim, să-l frigem și să-l mâncăm!» – grăì Petrea.
Mai frățească împărțeală nici că s’ar fi putut.
Ii tăiară dar gâtul, îl jumuliră, îl traseră în frigare și-l fripseră.
«Stați! – strigă acum Petrea. – Fiindcă fui mai ’nainte la margine, lăsați-mă acum pe mine la mijloc».
«Bun! – zise fratele mai mare și-apucă el o pulpă, fratele mezin altă pulpă, iar lui Petrea îi rămase târtița, – el o aripă cu o parte din pept, fratele mezin altă aripă cu cealaltă parte din pept, iar lui Petrea îi rămase gâtul, pe care e, precum se zice, atâta carne, că nu e nimeni în stare s’o ciugulească toată.
Porniți odată așa, așa au și dus-o strună înainte și le-au împărțit toate câte erau în casă și ’mprejurul casei, și rațe, și gâște, și curci, și oi, și capre, și porci, și cai, și boi, și unelte de tot felul, și lucruri din casă, zile ’ntregi dearândul au tot zis «una mie, una ție, una lui» și și-a făcut fiecare partea dreaptă, cum se cuvine între frați.
A rămas în cele din urmă să facă împărțeala casei, a hambarelor și a șurilor, a grajdurilor și a șoproanelor și a celorlalte olate ce mai erau împrejurul ogrăzii celei mari.
«Asta e asta! – grăì fratele cel mai mare și mai cu minte. – Cum să ’mpărțim casa, care e mare, frumoasă și cu multă lărgime, dar una singură!?
«Asta e, vezi, asta! – grăì și fratele mezin. – Cum să-și iee fiecare partea?»
Petrea se uită mirat când la unul, când la altul.
«Cum!? – zise el. Tot cum le-am împărțit și pe celelalte: una mie, una ție, una lui și bagi de seamă, ca să fie la fel».
Au sucit-o frații și au învârtit-o, s’au gândit și s’au socotit, au chibzuit și au răschibzuit și în cele din urmă au ajuns, ca oameni cu minte, să înțeleagă, că tot nu le rămâne decât să dărâme casele și hambarele, grajdurile și șoproanele, șurile și celelalte olate și să-și facă fiecare partea din toate, «una mie, una ție și una lui».
S’au pus dar pe muncă grea și au asudat și azi, și mâine, și poimâine, dar nu s’au lăsat până ce n’au făcut împărțeala frățească.
«Halal să ne fie! – grăì fratele cel mare și mai cu minte. Mult a fost; puțin a rămas: să ieșim acum la țarini și la livezi, la vii și la crânguri, la fânețe și la imașuri».
«Să ieșim! – grăì fratele mezin.
«Să mergem! – grăì Petrea, care înțelegeà și el, că numai asta mai rămâne.
Nu-i însă chip să-i împaci pe oameni când au să împartă ceva între dânșii. Chiar frați să fie, ei se gâlcevesc pentru te miri ce lucru de nimic când li se pune ceva de-a curmezișa.
Au eșit ce-i trei frați și-au început să-și măsoare după rânduiala făcută odată cu pașii săi partea, «una mie, una ție și una lui». Au împărțit și via butuc cu butuc, și livezile pom cu pom, și crângurile copac cu copac și tufă cu tufă, dar, când au ajuns la imașul, unde păștea cireadă de vaci, s’au încurcat. Au făcut, nu-i vorbă, împărțeala vacilor și a vițeilor, tot «una mie, una ție și una lui,» «unul ici, unul colo și unul dincolo.» Mai erà însă și taurul, ăsta singur el în întreaga cireadă, și taur – să-i tot cauți perechea și să tot alergi și să n’o poți găsì, și mare, și lat în piept, și puternic în cerbice, și cu capul mic, și cu coarnele mari și țapoșe, și cu niște ochi mari, încât să te uiți în ei și s’o rupi la fugă. S’alergi pe la toți împărații și asemenea taur n’o să găsești.
«Dar cu ăsta ce facem?» – întrebă fratele, mai mare care știà, ce va să zică un taur frumos, – fală în lume – nu altă.
«Asta-e, vezi, ce facem cu ăsta!?» grăì fratele mezin, care știà și el.
«Ce să facem!? – răspunse Petrea. – Ce am făcut cu cocoșul: îl tăiem, îl jupuim, frigem și-l mâncăm.»
«Ferit-a sfântul! – strigară cei doi frați mai mari într’un glas. – Cocoșul e cocoș, iar taurul e taur!»
Ba că da, ba că nu; mai unul una, mai altul alta: ținea fiecare ca taurul să rămâie întreg și să fie al lui și numai al lui, și s’ar fi încăierat în cele din urmă frații dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu lui Petrea un gând bun.
«Știți ce!? – grăì dânsul. – S’o lăsăm la un noroc. Să ne zidim fiecare câte un grajd și, când grajdurile vor fi gata, să-i dăm taurului drumul: în al căruia grajd va intrà, al aceluia să fie!»
«Așa să facem!» – ziseră ceilalți doi, care nu se îndoiau nici unul, nici altul, că va ști să potrivească lucrurile așa, ca taurul în grajdiul său să intre.
Fratele cel mai mare, isteț mare minune, căută dar pe cei mai vestiți zidari și meșteri de tot felul și se învoì cu ei, ca să-i zidească un grajd frumos cum n’a mai fost, cu fel de fel de turnulețe și floricele, încât taurul să alerge cu ochii închiși la el după ce-l va fi văzut.
Fratele mezin nu se lăsă nici el mai pe jos, ci trase cu ochiul, ca grajdiul să-i fie pe cât se poate mai și mai decât al fratelui său mai mare.
Petrea, prostănac, cum erà, trăgea și el cu ochiul și stătea buiguit, nu știà cum să înceapă, cum să urmeze mai departe și amânà lucrurile de azi pe mâine. De geaba-i dedeau zor ceilalți doi, căci el zicea mereu: «Grija mea! – De mine să nu vă doară capul!»
După ce frații mai mari își isprăviră fiecare grajdul, mare frumusețe amândouă, încât nu mai știai ce să zici, ei nu mai voiră să aștepte și nu-i rămase lui Petrea decât să-și facă și el în pripă ceva ce seamănă a grajd. Se duse dar în crângul lui, tăiè câți-va copaci, încărcă vre-o trei care de crăci cu frunzar și-și alcătuì în pripă un fel de covergă cu pereții de frunzar și cu acoperișul de șovar verde.
Râdeau frații lui în pumni, dar și lui îi râdea inima de bucurie când se uità la verdeața cea frumoasă.
Dar când au adus taurul și i-au dat drumul la mijloc, între cele trei grajduri, și l-au lăsat să-și aleagă după plac adăpostul!?
Erà zi de vară, caldă și cam cu zăduf; musculițele de tot felul deteră din toate părțile năvală asupra bietului de dobitoc, care clătinà mereu din cap și se apărà, cât puteà, făcându-și vânt cu coada. Orișicât de frumos și de puternic, el tot fire de bou aveà și nu vedeà nici turnulețele, nici floricelele, ci se plimbă câtva timp mai încoa, mai încolo prin curte, apoi o luă drept spre umbra de verdeață și intră în coliba lui Petrea, dar intră, încât nici cu biciu de foc nu l-ai mai fi putut scoate.
Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră ’ncremeniți, arși, fripți.
«Prost dobitoc! – grăì cel mai mare. Care va să zică – s’a mântuit: a intrat, Petre, la tine și al tău e».
«Asta e, vezi, asta! – grăì cel mezin. A luat-o prostește și n’ai ce să-i mai faci».
Nu degeaba se zice, că prostul și norocul umblă pe același drum și la tot pasul se întâlnesc.
Mare cătran pe cei doi frați mai mari când îl vedeau pe Petrea fălindu-se cu taurul lui! Lasă că râvneà fiecare la el, dar nic că erà așa frumusețe de taur pentru mutra unui prostănac ca Petrea. Ce să facă el? – cum să-i poarte de grije!?
«Măi, Petre, – grăì fratele mai mare. – Hai să facem una, ca să fie făcută: dă-mi taurul mie, că-ți dau pentru el a patra parte din partea mea».
«Atâta dau și eu, ca să mi-l dai mie! – strigă fratele mezin, – că om sunt doară și eu».
Petrea se uită zăpăcit când la unul, când la altul din frații lui. Ar fi dat, ca să nu fie gâlceavă, cu dragă inimă taurul, dar nu știà, căruia dintre amândoi să-l dee, căci împărțeala fusese făcută frățește și a patra parte a unuia erà întocmai a patra parte a celuilalt.
«De! – ce să fac? zise el. – Care dă mai mult, acela să-l aibă și să-l stăpânească».
«Dau jumătate!» strigă fratele mai mare.
«Dau și eu tot jumătate!» strigă cel mezin.
«Dau trei pătrimi!» strigă iar cel mare.
«Dau și eu tot atât! se îndărătnicì cel mezin.
«Dau tot ce am!»
«Dau și eu!».
Așa sunt oamenii când se îndrăcesc: chiar frați să fie, nu se dau, nu se lasă, și dacă fratele cel mai mare și-ar fi dat și căciula pe deasupra, și-o dedea și cel mezin pe a lui. Pace și înțelegere frățească nu mai erà cu putință decât dacă Petrea-și păstrà taurul.
Ba nici așa.
De câte-ori Petrea-și scotea taurul la pășune și frați-l vedeau, cearta erà gata.
Erà destul ca fratele mezin să se uite la el pentru ca fratele mai mare să se facă pară de foc și să-i strige.
«Ce te uiți așa!? – Degeaba, că nu e al tău!».
«Dar nici al tău!» – răspundea fratele mezin, iar de acolo înainte cearta se înteția și se nădea, încât îi prindea noaptea ocărindu-se unul pe altul.
Iar dacă nu se uità fratele mezin la taur și se făcea, că nu-i pasă, fratele mai mare crăpà de necaz și strigà:
«Nu-l vezi? – chiorule!»
«Las’ că-l vezi tu» – îi răspundea celalt și iar se înteția și se înnădea cearta.
«Vai de maica mea! – își zicea Petrea. – Mare pacoste taurul acesta! – Ce să fac cu el, ca să scap de gâlceavă!? – Tot mai bine ar fi fost să-l tăiem, cum am zis eu».
Vai ar fi fost însă de capul lui, dacă s’ar fi încumătat să-i pună cuțitul în piept, căci l-ar fi făcut miș-fărămiș fratele mai mare și cel mezin.
«Am, – zise el, – să-l duc la târg și să-l vând, ca să scap de el, celui ce-mi va da mai mult».
Așa a și făcut.
Intr’o dimineață, când l-a scos la pășune, nu l-a mai oprit la vaci, ci a plecat cu el la târg, ca să-l vândă.
Petrea la târg! – Mare încurcătură! – Să-i zici «prostul târgului» și nu alta.
Nu mai fusese adecă Petrea la târg, nu știà, ce e târgul și cum se târguiesc oamenii: știà numai așa, din auzite, că la târg e multă lume și încă mai multă vorbă, că unul întreabă, iar celălalt dă răspuns și că cel ce vrea să vândă mai scade din preț, dacă nu i se dă cât cere.
«Las’ pe mine, că știu eu, – își zise el. – Pe mine n’are nimeni să mă prostească.»
Apucând drumul de țară, care ducea spre târg, el mergea a’ndelete ca omul care n’are grabă și știe să-și facă treaba, taurul înainte și el pe urma lui, taurul mugind din când în când, iar el ici șuerând, ici cântând din frunză.
Dela o vreme începù să întâlnească oameni, care se întorceau dela târg.
«Bun întâlnit, vere! – îi zise unul mai doritor de vorbă. – Frumos taur! – Îl duci la târg? – Ți-e de vânzare? Ce ceri pe el?»
«Hait! – am sosit în târg!» – își zise Petrea… Acum ține-te bine și nu te da.»
«Mulțam Dumitale! – îi răspunse apoi drumețului. – Mi-e și-l duc și cer o mie de lei și o sută de gologani și zece parale, – și cer atât, ca să am de unde să mai las».
«Mulți bani, dar și taurul e frumos», – îi răspunse omul, care n’avea gând să cumpere, și-și căută de drum.
Peste puțin se întâlnì Petrea cu alt om.
«Așa-i la târg: unul pleacă și altul vine», – își zise el.
«Frumos taur! – grăì și acesta. – Ți-e de vânzare și-l duci la târg: ce ceri pe el?»
«Nouă sute nouă-zeci și nouă de lei și nouă-zeci și nouă de bani și nouă parale, răspunse Petrea, ca să arate, că știe să se se târguiască.
Drumețul se uită cam cu coada ochiului la el și-și căută de drum.
Iar se ’ntâlnì apoi Petrea cu alt drumeț și cu iar altul, la fiecare pas cu câte unul, cu mulți de-a rândul, și toți ziceau, că e frumos taurul și-l întrebau, ce cere pe el, iară el, om, care știe să se târguiască, scădea mereu din preț și-a tot scăzut până ce nu mai aveà ce să scadă.
«Mare bucluc pe capul meu taurul acesta! – își zise el amărît. – Toți întreabă, dar nici unul nu stă la târg. Ce va fi având taurul acesta de nu vreà nimeni să-l cumpere!?»
Ar fi fost în cele din urmă ’n stare să-l dee și de pomană – numai să scape de el.
Iată, în sfârșit, și unul, care voia în adevăr să-l cumpere.
Acesta se sucì, se ’nvârtì ’mprejurul taurului.
Se uită la peptul lui și zise «Frumos pept!»
Se uită la cerbice și zise «Minunată cerbice.»
Se uită la cap și la coarne și zise. «Așa cap și așà coarne – mai înțeleg și eu! – Ei, ce să-ți dau pe el?»
«Un leu, – răspunse Petrea, – și un gologan și o para: nu mai am din ce să scad».
Omul se uită încruntat la dânsul.
«Spune vorba de om cu minte, – îi zise, – și nu-ți bate joc de mine. Prea e frumos taurul, ca să mi-l dai cu așà preț și să vede că vrei să mă iei drept cine știe cine».
«Ahaha! – își zise Petrea înviorat. – Știu acum și eu, de ce nu vreà nimeni să-l cumpere: prea e frumos, și se tem, precum se vede, toți, ca să nu le fie pricină de gălceavă, cum mi-a fost mie, la casă».
«Să vii mai târziu, – îi zise apoi omului, c’o să ne ’nțelegem.»
După ce apoi omul își urmă drumul și se mai depărtă, făcù Petrea ce făcù și rupse unul din cele două coarne, ca să nu mai poată zice nimeni, că ele sunt prea de tot frumoase.
«Frumos taur! – grăì un trecător. Păcat, că are numai un corn.
Iar făcù Petrea ce făcù și-l rupse și pe acesta, ca să nu se mai oprească ochii lumii asupra lui.
Mai merse cât mai merse așà cu taurul ciut și ciuf. Călcà țanțoș și-și purtà nasul în vânt ca omul, care a știut să facă treabă bună. Acum însă drumeții treceau înainte fără ca să-l mai întrebe, dacă vinde ori nu taurul și cât cere pe el.
«Se vede că-i supără urechile cele mari, care atârnă de să văd cât colo,» zise el și-i tăiè taurului mai întâiu urechia dela dreapta, apoi cea dela stânga, ba în cele din urmă și coada ca, să nu-i mai atârne nimic.
Te prindea mila când te uitai la bietul de dobitoc ciopârtit și pocit, dar Petrea mergea tot țanțoș în urma lui, căci știà, că nimeni n’o să mai zică și acum, că prea e frumos, nimeni n’o să se mai gâlcevească pentru el.
Nu-l mai întrebà însă nici acum nimeni, care e prețul, la care ține, și i se urâse omul să-l tot ducă și să meargă după el.
«Păcatele mele! își zise el. Ce-a căzut taurul acesta năpaste pe capul meu!? Imi vine să-i dau una ’n cap, ca să se mântue, odată!»
N’a făcut-o aceasta, dar, ca să-l mai dreagă, a potrivit-o cum a putut-o și l-a spetit de unul din picioarele de din napoi, încât călcà biata vită șoldiș și abia se mai mișcà de ici până colo.
Drumul de țară treceà când printre țarini, când printre livezi și fânețe, când iar printre crânguri și păduri cum trec toate drumurile, care duc departe. Sosind acum iar la o pădure bătrână, codru-nu alta, taurul, chinuit cum erà, s’a oprit în umbra unui copac bătrân și noduros, s’a lăsat jos și n’a voit să meargă înainte.
«Bună și asta, – zise Petrea, – că obosit sunt acum și eu și zor prea mare nu avem. Așa e când mergi la târg: mai mergi, mai te oprești, ca să faci popas, și iară mergi și iar te oprești, că vreme e destulă pentru omul, care n’are altă treabă.»
Erà așa cam prin amurgul serii, și se pornise vântul, încât fremătà codrul.
Copacul cel bătrân și noduros pare-mi-se că erà scorboros, căci începù să scârție din când în când în bătaia vântului, și de câteori scârțâià se porneà din el un sunet parc’ar fi scuturând cineva de undeva o pungă de bani.
Petrea trase cu urechea.
Lihnit, cum erà, să-și vândă taurul, ca să scape de el, erà în stare să intre în târg și cu copacii din codru.
«Mare minune! – își zise. Te pomenești că e fermecat copacul acesta, copac năsdrăvan, care vorbește pe scârțâite! Nu cumva-ți vine să cumperi taurul de s’a oprit tocmai aici la tine?» întrebă dânsul.
«Scârți! – scârți!» – făcù copacul clătinat de vânt, și iar s’auzì ceva par’că s’ar fi scuturând o pungă cu bani.
«Cum ai zis!? – grăì Petrea. – Marți, – Marți!? – Să ți-l dau, că-mi dai banii Marți?»
«Scârți! – scârți!» – făcù iar copacul.
«Bine, fie și Marți, – grăì Petrea. Se fac daraveri și pe așteptare și mare lucru nu e să aștept până Marți. Vorba omului e vorbă: un leu, un gologan și-o para, și vin Marți să-mi iau banii.»
«Scârți, scârți, scârți!» – făcù copacul și-a treia oară, și de aci înainte puteà Petrea să se’ntoarcă cu gândul împăcat acasă.
S’a și întors liniștit și a’ndelete ca omul, care și-a făcut treaba și știe, că nu mai are nici o grije.
A dat însă de dracul după ce a ajuns în fața fraților săi.
Se bucurà, ce-i drept, cel mare că n’o să mai poată vedeà cel mezin taurul, cel mezin, că cel mare n’o să-l mai poată vedeà, și se bucurau amândoi, că nu-l mai are nici Petrea, care se bucurà și el, c’a scăpat de gâlceavă: au sărit însă amândoi frații ca înțepați de vespe când au aflat, cui i-a fost vândut taurul.
«Auzi – prostul târgului, – strigară ei. Curat ca în poveste, să intre în vorbă cu copacii dela marginea drumului și să părăsească așa frumuseță de taur zicând, că l-a vândut!»
«Las pe mine, că știu eu ce-am făcut!» răspunse Petrea tare încredințat, c’o să-și ià banii, prețul taurului.
S’a și dus Marția viitoare, cum fusese vorba, ca să și-i ceară, dar copacul făceà și acum, «scârți, scârți!»
Imprejurul copacului erau risipite ciolanele taurului, pe care-l mâncaseră, precum se vede, lupii.
«Cum ai zis!? – grăì Petrea. Iară Marți, – altă Marți!? Taurul l-ai mâncat, precum văd, până la ciolane și cu banii mă amâni!? Haid, fie și asta! Te mai aștept, că pe așteptate ți l-am dat, dar să știi, că Marția viitoare nu mai vin cu mâna goală, ci iau cu mine securea și ori îmi iau banii, ori te tai – parc’că n’ai mai fi stat în picioare.»
Așa a și făcut.
Marția viitoare a luat cu el securea, un securoiu, nu glumă, și, fiindcă copacul tot scârțâia și numai scârțâià și acum, Petrea s’a suflecat, și-a mai strâns cureaua dela brâu și dă-i cu securea, dă-i cu toată vîrtutea, ca să-l crape și să-l doboare ca pe un nemernic, care nu se ține de vorbă.
Copacul acela erà scorburos, și-un nenorocit oarecare, cine-o fi fost, fugind, pe semne, de niscai-va dușmani, care-l urmăerau, și neputând să-și ducă cu sine comorile, le-a ascuns în scorbură cu gândul de a venì apoi – așa mai pe furiș – ca să și le ià. Se vede însă, că n’a mai putut să se întoarcă, de oarece, crăpând copacul la loviturile de secure, deodată începură să se verse din el bani, tot galbeni cu zimții neatinși, noui, nouți și sclipitori parcă ar fi ieșind chiar acum din tipar.
«Așa mai vii de acasă! – grăì Petrea mulțumit. Acum ne mai ajungem la vorbă. Ne cam încurcăm, ce-i drept, că n’ai precum, se vede, mărunțiș, dar o s’o descurcăm și asta!»
El luă apoi din grămadă un galben și plecă cu el acasă, pentruca să-l schimbe, să-și ià leul, gologanul și paraua și să se întoarcă dup’aceea, ca om cinstit, cu restul.
Frații lui, cel mai mare și cel mezin, se uitară zăpăciți unul la altul când aflară, cum a dat el de bani. Vedeau ei, că în scorbura copacului e o comoară și că mare prostie a făcut Petrea de n’a luat-o întreagă de acolo.
«Măi! Tare ești prostănac! îi zise fratele mai mare. Nu vezi tu, că copacul nu s’a târguit cu tine, ci ți-a zis să vii Marți și să iei drept preț al taurului tot bănetul ce vei fi găsind!?»
Cam așa i se păreau și lui Petrea lucrurile, căci copacul în adevăr nu se târguise.
«Dar e mult bănetul, foarte mult!» grăì dânsul.
«Mult, puțin, cât o fi, – întâmpină fratele mezin: – norocul nostru e! Fiindcă taurul erà singur și nu l-am putut împărțì, am lăsat-o la un noroc, și norocul e, că putem împărțì galbenii frățește, cum a lăsat cu limbă de moarte tata, fie iertat. «Unul mie, unul ție și unul lui!»
Asta o înțelegeà și Petrea: dac’așa a lăsat tata cu limbă de moarte, așa trebuia să fie.
Și-au înjugat dar frații boii, fiecare la carul său, și au plecat să împartă comoara, s’o ridice și să-și aducă fiecare partea acasă.
Haide-haide, încetișor cum se merge cu carul cu boi, numără apoi: «Unul mie, unul ție, și unul lui», cu băgare de seamă, ca nici să nu înșeli, nici înșelat să nu fii, mai răsufli puțin, mai schimbi o vorbă: pe înserate plecaseră, iară, când s’au pornit cu carele încărcate de galbeni spre casă, erà în amurgul dimineții și se mai porniseră și alții la drum.
«Am pățit-o! – grăì fratele mai mare când zărì un șir de care ce veneau din cealaltă parte spre dânșii. Te pomenești, că prind de veste că avem bani în care și ne omoară, ca să ià banii dela noi. Voi să nu fiți însă proști, ci să le spuneți, dacă vă vor fi întrebând, că aveți în car fie porumb, fie mălaiu mărunțel, fie orz pentru păsări.»
«Așa o să facem?» – răspunse fratele mezin.
Intâlnindu-se apoi cu drumeții, aceștia le deteră, cum se obișnuiește între oameni, binețele cuvenite și-i întrebară, de unde, până unde și ce duc în care.
«Eacă niște porumb,» – mințì fratele mai mare.
«Eacă niște mălai mărunțel,» – minți fratele mezin.
Petrea însă nu mai mințise încă în viața lui, nu știà să mintă nici acum și nu știà, ce să răspundă.
Ca să nu supere însă pe frații lui, el o scăldă în două ape.
«Bani buni, – răspunse el, – așa știu eu, dar nenea zice să vă spun, că e orz pentru păsări.»
«Bani buni să iei pentru el!» răspunsără drumeții căutându-și de drum.
Ce să le vadă apoi ochii după ce au sosit acasă.
In carul fratelui mai mare erà porumb și numai porumb, în carul fratelui mezin erà mălaiu mărunțel și numai mălaiu mărunțel, ear în carul lui Petrea rămăsesără întregi și neatinși galbenii, pe care-i încărcase.
Cei doi frați mai mari rămaseră uitându-se cu buzele umflate unul la altul. Știe însă omul deștept să iasă din ori și ce încurcătură.
«Vezi tu, măi, ce e norocul când se ține de capul omului! – zise fratele mai mare. Ce am face noi cu atâta bănet, dacă n’am avea ce să mâncăm. Ca să nu murim de foame, Dumnezeu a rânduit că unul să aibă porumb, altul mălaiu mărunțel, iar al treilea bani, ca să le împărțim frățește toate. O baniță mie, una ție și una lui!
«Cum a lăsat tata cu limbă de moarte,» grăì Petrea, care înțelegea și el, că așa are să se facă.
Se puseră dar din nou la împărțeală.
Când colo… caută încoa, caută încolo, scociorește, răstoarnă-le toate de-a valma, fă-le val vârtej: n’aveau și n’aveau la casa lor baniță, cu care să măsoare.
«Haid! – îi zise fratele mai mare lui Petrea, – dă fuga în vecini, la popa, și roagă-l să ne împrumute până pe însărate banița lui. Să nu te pună însă păcatele să-i spui, că avem și bani de împărțit, că te pomenești, că se pune la pândă și-i hapsin popa de face ce face, ca să rămânem fără de ei.»
«Mie-mi spui!? – răspunse Petrea. Las’ pe mine, că știu eu, cum să-l iau pe popa!»
Pe aci-i fu apoi drumul, cu un picior în prag și cu altul la portița popii.
«Să ne dai, – zise, – până pe’nserate cu împrumut banița, că ți-o dăm cu camătă cu tot, dar să nu crezi, că sunt nișcai-va bani ceeace măsurăm cu ea. E porumb și mălaiu mărunțel și ce-o mai fi.»
Popa îi dete banița și rămase pus pe gânduri. Nu i se părea lucru curat vorba cu banii. De! – îl știà pe răposatul om bogat, și mare minune n’ar fi fost să le fi lăsat feciorilor săi vre-o comoară, pe care o împart cu banița mea între dânșii.
«De! – mai știi!? – își zise. Nici cu gândul n’ai gândì, de unde-ți sare iepurele: Ia să-mi caut eu de treabă.»
Un rând dar, două umplură și deșertară frații și cânele începù să latre, – așa mai rar, apoi tot mai întețit și în cele din urmă parcă l-ar fi apucat ceva cu totul de aproape. Nu mai rămânea îndoială, că e prin apropiere cineva, care dă năvală și nu vrea o dată cu capul să o iee înapoi.
«Teamă mi-e, Petre, – zise fratele mai mare, – că iar ai făcut vre-o prostie și popa sta la pândă, că lătratul ăsta nu-i a bine: ia du-te și vezi, ce e și cum.»
Petrea ieșì într’o săritură și, ieșit, rămase cu gura căscată.
Ce erà adecă.
Popa, ne mai putându-și stăpânì râvna, în adevăr ieșise, ca să stee la pândă. Când erà însă să treacă peste gardul de pari, l-a zărit cânele și a sărit la el. Dă cânele să-l tragă jos, dar dă și popă să sară înapoi și, cum erà cuprins de spaimă, și-a perdut sărita, a căzut într’un par și-a rămas înfipt în el ca într’o țeapă, încât se sbătea ca vai de el dând din mâni și din picicioare.
«Aoleo! – strigă Petrea și, om milos, alergă să-i vie înt’ajutor și să-l scoată cumva din țeapă.
Popa se zbătea însă ca scos din minți și cu cât mai rău se zbătea, cu atât mai adânc intrà parul ascuțit în el. Când Petrea sosì la el, parul erà intrat adânc de tot și abia mai putù să prindă vorbele:
«Sai, taică, și mă scapă, că n’o să mai stau cât voiu mai trăì la pândă!»
Nici n’a mai stat, că acolea i s’au înfundat zilele.
«Am pățit-o! – strigă Petrea cuprins de groază după ce se întoarse la frații lui. – A murit popa tras în țeapă și-o să ne scoată pe noi vinovați de a-l fi omorît.»
Fratele mezin, cuprins și el de groază luă ce-i căzù la îndemână, sacul cu galbeni, în spinare și-o pornì gata de fugă.
«Stați, măi, – strigă fratele mai mare, care erà și mai cu minte. – Ați căpiat de-o luați atât de-a razna!? Domol, cu chibzuială, că graba strică treaba! Să-l luăm pe popa de acolo, unde-o fi, să-l aducem aici, să batem un cui mare în ușă și să-l spânzurăm de el, că lumea o să zică, că a venit să fure și, temându-se, ca nu cum-va să fie prins, s’a spânzurat el însu-și.»
«Așa-i! – grăì fratele mezin desmeticit. Să-l aducem, să batem cuiul și să-l spânzurăm.»
Cât ai dà în palme o și făcură aceasta, apoi o luară la sănătoasa, fratele mai mare cu un sac de galbeni înainte, fratele mezin cu alt sac după el, iară Petrea, ca cel mai mic, în coadă cu un sac de mălaiu mărunțel, ca să aibă și de mâncare.
«Trage, prostule, ușa după tine! strigă fratele mai mare fără ca să se mai uite înapoi.»
«Să trag ușa după mine!? Cum s’o trag!? își zise Petrea buimac.
El aruncă sacul, scoase ușa din țâțâni, o luă cu popă cu tot în spinare și pornì după frații săi, care se duceau cum se duce omul, care vrea să scape de o primejdie mare.
S’au dus ei așà și s’au tot dus până-ce n’au ajuns într’un codru des, unde i-a prins noaptea.
«Ptiu! – spurcăciune de om! – strigă fratele mai mare când îl văzù pe Petrea ducând ușa ’n spinare cu popă cu tot.
Erà’n codrul cel des și ’ntunecos urît să tot fugi. Se auzia, parcă, pe ici pe colo clefăit de lupi, mornăit de urși și scrișnituri de fel de fel de alte fiare, care puteau în fiecare clipă să sară la ei și să-i sfâșie, ca să-și facă pofta de fiare. – Popă mort în spinare le mai trebuia lor!? – De unde știi, ce e’n stare să’nceapă un popă mort!?
«Ei, bine! – N’am decât să-l arunc,» – grăì Petrea, care găfăia ducându-l de atâta timp.
«Ferit-a sfântul! – strigă fratele mezin. – Te pomenești, că, văzându-se singur, se desleagă și să ia după noi.»
«Așa-i, – stăruì fratele mai mare. – Acum noaptea e puterea morților: ține-l deaproape; nu-i da răgaz!»
S’au mai dus ei așa, unul înainte, celalalt după el și al treilea ’n coadă, dar erà întunerec și urît, nu știau, unde se duc și erau obosiți de abia-i mai duceau picioarele. Ce să facă!? Ar mai fi dat ei să odihnească, dar le erà frică și de una, și de alta, și de toate, căci nu știi, ce se ivește ’n timp de noapte ’n mijloc de codru des.
Ca oameni cu minte își căutară ’n cele din urmă un copac mare și crăcănat, se urcară în el și se cuibăriră toți trei între crăcile lui, ca să mai răsufle, ba să și doarmă chiar, dacă vor fi putând.
«Măi, Petre! – grăì fratele mai mare. – Să nu te pună păcatele să adormi: stăi de pază, ca să ne vestești, dacă s’ar ivì ceva, și bagă de seamă la popa, ca nu cumva să ne facă vre-o poznă. După ce ne vom fi făcut apoi rândul, stăm noi de pază și-o să dormi tu».
Petrea răzămă ușa de două crăci și-o sprijinì de tulpina copacului, pipăì cuiul din ea, ca să vadă, dacă e țeapăn, puse mâna pe funia dela gâtul popii și se ’ncredință, că e bine strânsă.
«Grijea mea! – răspunse apoi. – De mine capul să nu vă doară. Dormiți liniștiți ca la voi acasă, că stau eu de pază».
Mai stete apoi cât mai stete uitându-se cu ochi de pisică pânditoare când înainte, când înapoi, când la dreapta, când la stânga.
De o dată el își oprì răsuflarea.
Se auzià, parcă, prin apropiere fâșiit de frunze, ba peste puțin se iviră prin întunerec niște mogâldețe în chip de om, una, două, trei, multe, tocmai douăsprezece și încă una pe deasupra.
Erau doisprezece tâlhari de codru, haramine adevărate, cu căpitanul lor, harambașa, care erà al treisprezecelea, și veneau încărcați de fel de fel de scule, mătăsuri, catifele și alte scumpeturi, pe care le adunaseră de pe ici, de pe colo, și se opriră tocmai sub copacul cel crăcănat, ca să poposească și să’și facă rost de masă bogată.
Inimile celor trei frați se făcură cât un purece.
«Ne-am topit! – șoptì fratele mai mare. Ne zăpsesc și iau sacii cu galbeni dela noi».
«Ba te pomenești, că ne mai și strâng de gât», – adăugă fratele mezin.
«Și ne spânzură de crăcile copacului, zise Petrea. Urît lucru să stai pitit între crăcile copacului, sub care poposesc doisprezece tâlhari de codru cu căpitanul lor, harambașa.
Ei se puseră să adune vreascuri și crăci, ca să’și facă foc, și adunau și tot adunau, cum adună tâlharii, ca să facă foc tâlhăresc.
«Aoleo! – șoptì Petrea după ce focul fù aprins. – Ne’nneacă ’n fum! ne pârjolesc!»
«Taci, măgarule, că ne dai de gol, – îl mustră fratele mai mare.
«Și ne duci la pierzare!» – adăogă fratele mezin.
«Bădiță! – grăì peste câtva timp Petre. – Imi vine să tușesc, că mă înneacă fumul».
«Taci! – Stăpânește-te!» – se răstì fratele mai mare.
«Bădiță! – grăì iar Petrea. – m’apucă sughițul».
Fratele mezin îi dete un ghiont.
Tâlharii luară ’n vremea aceasta un berbece, pe care’l aduseseră cu dânșii, îl tăiară, îl traseră așa nejupuit în frigare și ’ncepură să-l frigă.
«Mă ’nnăbuș, Bădiță! – șoptì Petrea înnecat de fumul cel greu al lânei date la pârjol.
Frații lui îi deteră fiecare câte un ghiont deși se ’nnăbușiau și ei.
Tâlharii aceia prădaseră, din întâmplare, și o biserică, din care luaseră cu dânșii, între altele, și un sac de tămâie. Fiindcă e păcat să prazi biserici, mai unul, mai altul dintre dânșii erà cuprins de căință și, fiindcă lui Dumnezeu îi place mirosul de tămâie, luară, ca să îmblânzească mânia lui Dumnezeu, fiecare câte un pumn de tămâe și-l aruncară în foc, încât se ridică deodată spre cer un fum curat, de care miroseà toată pădurea.
«Eu strănut, Bădiță! – șoptì Petrea. – Nu mai pot! strănut!»
N’au ajuns frații lui să-i dea cuvenitele ghionturi când el și strănută, un strănutat, încât răsună toată pădurea, se zguduì el și se cutremură ușa cu popa de cheia se sucì în ea și căzù din zăvor în mijlocul haraminelor.
Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră pe jumătate morți, iar tâlharii săriră deodată în picioare și toți doisprezece dimpreunâ cu căpitanul lor rămaseră cu nasul în sus, uitându-se în copac, de unde auziseră strănutatul și de unde căzuse cheia.
Fiindcă jos erà lumina focului, iară sus erà și fum și întunerec, s’au înholbat tâlharii cât s’au înholbat, dar n’a putut să deslușească nici unul nimic.
«Măi, dar blegi mai sunteți, – grăì în cele din urmă unul mai cuminte și mai cu frica lui Dumnezeu. – Nu vedeți voi, că s’a ridicat fumul de tămâie pân’ la poarta raiului și Sf. Petre a strănutat și de bucurie ni-a aruncat cheia raiului, ca să intrăm după plac fiecare la rândul lui».
«Numai să nu fi vrut cumva ’n supărarea lui cea păgânească să ne lovească cu ea ’n cap, – întâmpină altul mai fricos.
«Se poate și asta» – zise altul.
«Mai știi?» – grăiră iar alții, și o grea îngrijare îi cuprinse ca pe niște oameni păcătoși ce erau.
«Bădică, – zise iar Petrea, – cade ușa cu popă cu tot, nu mai pot să-l țiu pe popa».
Și nici n’a zis-o bine când «hurduluc», a și lunecat ușa și-a căzut cu popă cu tot în mijlocul nenorociților de tâlhari.
«Ne-am topit! – strigară ei. Eaca și Sf. Petru el însuși cu poarta raiului cu tot».
Cuprinși apoi de groaza păcătosului, ei o tăiară la fugă dimpreună cu căpitanul și se risipiră ca puii de păturniche lăsând acolo și berbecul cel fript în coaja lui, și sculele, și mătăsurile, catifelele și celelalte scumpeturi, și sacul cu tămâie, tot ceea ce adunaseră prădând azi ici, mâne colo.
«Hahaha! – începù să râdă Petrea, – mare grabă v’a apucat!»
Râdeau acum și frații lui, cel mare și cel mezin: le plăcea comedia, că erà frumoasă și neașteptată și nu te-ai fi săturat să-i vezi pe tâlhari fugind ici cu genuchele ’n nas, ici cu călcâiul în ceafă.
Văzându-i pe tâlhari spulberați, frații se deteră jos din copac și se aruncară asupra boccelelor rămase ’mprejurul focului. Acum însă nu mai făcură împărțeală frățească, ci luă pe apucate fiecare ce-i cădeà la ’ndemână și ce puteà să ’ncarce și să ducă, Pe când fratele cel mare și cel mezin se ghiftuiră cu scule, cu mătăsuri, cu catifele și cu alte scumpeturi, Petrea, – el tot el, – scoase cuțitul dela brâu și, lihnit cum erà de foame, începù să taie din berbecele fript de tâlhari și să mănânce, să mănânce cum știe omul, care numai la pântecele lui se gândește și nici n’aude, nici nu vede până ce nu se satură.
Sătul în cele din urmă, el se uită ’mprejur și se pomenì singur.
Frații lui, încărcați odată cu de toate, o luaseră la sănătoasa pentruca nu cumva tâlharii, viindu-și în fire, să-și schimbe gândul, să se ’ntoarcă și să-i prade.
Rămăsese Petrea numai el singur cu popa.
«Sărac de tine, popă, – grăì dânsul. – Te-ai sucit și tu și te-ai învârtit și tot ai făcut un lucru creștinesc și după moartea ta. N’am însă nici eu să te părăsesc păgânește, ca să te mănânce corbii și vulturii și fiarele codrului.»
Om cu suflet creștinesc, el se puse dar pe lucru și începù să scurme pământul cu cuțitul cel mare, ca să facă groapă și să-l înmormânteze pe popa.
«Biet de sufletul tău! – grăì apoi. – De murit ai murit fără de lumânare, de bocit nu te-a bocit nimeni, de prohod n’ai avut parte: să-ți dau cel puțin tămâie, ca să-ți treacă sufletul cu fumul ei în cealaltă lume.
El luă apoi sacul de tămâie și-l deșertă peste jăratecul rămas în vatra tâlharilor.
Acum da, fără doar’ și poate se ridică fumul și se ’nalță până la poarta raiului, unde ședeà sfântul Petre, care știà, că tămâia a fost pusă cu inima curată pe foc.
Nici c’a mai stat mult pe gânduri, ci s’a pornit, acum cu adevărat s’a pornit de-acolo de sus din cer și nu s’a mai oprit decât în fața lui Petre, care ședeà pe un buștean și se uità, cum se ridică fumul de tămâie.
«Bun găsit, nepoate», – îi zise Sf. Petre cu blândețea lui de om bătrân. – Dar ce mai faci?»
«Păi ce să fac!? – Iacă stau și eu aici pe bușteanul ăsta, – răspunse Petrea uitându-se în ochii moșneagului. De sătul sunt sătul, pe frații mei i-au dus vântul și păcatele lor, pe popa l-am îngropat: nu mai am altă treabă decât să stau.»
«Bine faci, nepoate, – grăì sf. Petre: – i se cuvine odihna omului, care și-a făcut treaba. Și fiindcă bunului Dumnezeu din cer i-au plăcut și-i plac faptele tale, am venit la tine trimis de el, ca să te laud în numele lui.»
«Mulțămim Dumitale, – grăì Petrea ridicându-se puțin de pe buștean.
«Și mi-a poruncit bunul D-zeu, – urmă Sf. Petre, – să-ți spun să ceri ceva dela el, că ține să aibă mulțumirea de a-ți împlinì o dorință, orișicare ar fi ea.»
«Nu cer nimic; n’am nici o dorință! – răspunse Petrea foarte răspicat.
«Nu se poate, tizule, – stăruì sfântul cu barbă scurtă și creață. – Impotriva lui Dumnezeu nu poate nimeni să se pună; el le știe toate și toate le poate: când zice să ceri, trebue să ceri, când îți dă, trebue să iei!»
«Dacă-i așa și merge pe de-a sila, ce mă mai întreabă pe mine!?» – răspunse Petrea.
«Nu te obrăznicì omule! – îl mustră purtătorul cheilor dela raiu. – Cere-ți bogății – câte vrei, c’o să le ai.»
«Am, – răspunse Petrea, – destule și nu știu ce să fac cu ele. Belea – nu altă!»
«Cere sănătate!» – urmă Sf. Petre.
«Nu mă vezi!? – răspunse Petrea. – Cum ași puteà s’o cer când o am!?»
«Cere-ți viață lungă! – stăruì Sf. Petre».
«Auzi vorbă! – întâmpină Petrea. – Să cer punga când nu știu ce-i în ea! – De unde știu eu, ce-am cerut când cer viață».
«Cere noroc!» – se răstì Sf. Petrea perzându-și răbdarea.
«Mai norocos decât mine cine se simte!? – răspunse iar Petrea. – Lăsați-mă cum sunt, că mai bine decât așa nu poate să-mi fie.»
Sf. Petrea, care știe mai bine decât ori-și-cine, ce e porunca de sus, se apropie și-i șoptì cu glas adimenitor la ureche.
«Cere-ți, prostule, – îi zise, – nevastă și copii și casă cu rost.»
«Aoleo! – grăì Petrea dându-se trei pași înapoi. – Nu ți-e rușine, om bătrân, să mă ispitești!? – Asta o aștepți pe tăcute, că vine când e să vie și nu poți să scapi de ea.»
Sf. Petru își încreți acum sprâncenele.
Văzând, că nici așa, nici așa n’o scoate la capăt cu el, întoarse foaia.
«Nu ’nțelegi, omule, că-i poruncă și la porunca lui Dumnezeu trebue să te supui!» – îi zise cu asprime.
«Dacă e pe poruncite, – răspunse Petrea, – n’am încotro, și pe sufletul tău să fie. Eacă cer… ce să cer!? – cer, – grăì, ca să ceară ce nu i se poate da, – cer să-mi dea niște cimpoi de țințar.»
Nu știà, biet de el, că pe Dumnezeu nu poate nimeni să-l înșele, că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință și că Dumnezeu, ori-și-ce ai cere tu, îți dă ce-ți vrea el.
Sf. Petre se depărtă dar și cât dai în palme se și întoarse cu cimpoile de țințar, niște cimpoi subțiri de abia puteai să le vezi cu ochii și le țineai în mână fără-ca să simți, că ai ceva!
«Uite, băiete, – iacă cimpoile, pe care ți le-ai cerut, și să știi, că atunci, când cânți din ele, îți pere ție și le pere și celor ce te-ascultă și foamea, și setea, și supărarea, și durerea și oboseala, te simți ca ’n slava cerului și joacă toate împrejurul tău. – Așa să știi! – zise Sf. Petre și se făcù nevăzut.
Petrea rămase ca un căzut din cer, uitându-se când în zarea, în care se perduse Sfântul, când la cimpoile, pe care abia putea să le vadă și simtă între degetele lui și ’n care nu ’ndrăznia să sufle, ca să le ’nfoieze.
«Iată-mă și eu cu cimpoi, – grăì în cele din urmă, – dar nu știu, ce să fac cu ele.»
Cum stătea însă el așa, iată că lupii din codru, care mușinaseră mirosul de berbec fript în coaja lui, începură să se adune, și peste puțin el se văzù ’ncungiurat din toate părțile de haita flămândă și cu ochi scânteetori, niște lupoi mari, care clefăiau și-și arătau pe rânjite dinții, gata să-l sfâșie și să-l mănânce.
«Stați, – grăì dânsul, – că am eu leac și pentru blănile voastre! Dacă vi-e foame, vă satur eu!» – zise, apoi suflă o dată ’n cimpoi și începù să cânte cum îl duceau degetele.
Acum să vezi lucru ne mai pomenit.
Lasă că frica i-a trecut într’o clipă, dar lupii se’nblănziră și începură se dee ca niște cățeluși din coadă, apoi se porniră să joace, să salte, să se dee de-a tumba și să facă fel de fel de ’nvârtituri, încât erà mare frumusețe să-i vezi și te simțiai ca’n altă lume.
Văzând așa, Petrea plecă mergând înainte, ca să iasă cumva din codru la luminiș și la lume cu oameni, că i se urește omului singur și la alți oameni îl trage firea. Lupii după el tot săltând, jucând, dându-se de a tumba și făcând fel de fel de alte giumbușuri.
Când fù colea prin răvărsatul zorilor de zi, Petrea ieșì la marginea codrului și văzù ’ntinzându-se ’n fața lui țarini și livezi și fânețe ca pretutindeni, unde omul e om la el acasă.
«Așa! – își zise. – Acum e și mai bine!»
Lupii, când el încetă a mai cântà din cimpoi, se speriară de luminiș și o luară la fugă întorcându-se a casă la ei, în desimea cea ’ntunecoasă a codrului.
Petrea – ce să facă? – în cotro să apuce? – unde să se ducă?
A luat-o așa pe câmp, printre țarini și livezi și pe ici pe colo și peste ele, s’a dus și s’a tot dus până ce a ajuns la un sat cu oameni, iar aici s’a oprit la casa popii, că popa e fruntea satului.
«Bună ziua, Părinte!
«Noroc bun, fiiule! – Dar de unde și până unde?»
«Vin de acasă, Părinte, și nu mai știu, de unde am plecat, pe unde am fost, unde am ajuns și’ncotro să apuc.»
Popa, om cu multă pricepere, a înțeles din vorbele aceste, că are a face cu un om zăpăcit, care și-a pierdut cărările, umblă buimac și nu-și mai găsește rostul.
«Așa om îmi trebue mie, – își zise: – nici de ici, nici de colo, – șade unde și cum îl pui. – Să intri, băiete, – urmă, – slugă la mine, că ai puțin de lucru și-ți dau sâmbrie bună. – Uite, urmă iar, – diminețile te scoli, rânești prin grajduri, apoi mai stai, – după acea duci vitele la adăpat și le dai nutreț și iar stai, în urmă tai lemne, faci focul la bucătărie și iar stai, în sfârșit pleci cu caprele la pășune și stai toată ziua fără de nici o treabă, iară după-ce te ’ntorci cu caprele, tot ca dimineața, mai faci câte ceva și stai și iar stai. Iar simbria o să-ți fie pe an șapte capre cu iezii lor și-un țap cu coarnele răsucite, ca să nu pleci dela casa mea cum ai venit.»
«Să întru, Părinte!» – grăì Petrea și rămase slugă la casa popii, ca să aibă și el rost în lume.
Le-a făcut apoi, dimineața, toate câte erau de făcut și-ar mai fi stat să răsufle, dac’ar fi avut când și unde; vai însă de sufletul lui după-ce a ieșit cu caprele popii la pășune.
Indată ce-a ajuns acolo, s’au risipit parc’ar fi intrat toți dracii ’n ele. Una se urcà pe stânci, alta se coborà ’n gropi, iar alta săria șanțurile, rodea coaja dela copaci ori se vârà prin garduri la varza vecinului. Nu de geaba e dată capra și la poarta cerului în paza necuratului: alergà omul cu limba scoasă când în jos, când în sus, când la dreapta, când la stânga, dar nu erà ’n stare să le adune și să le ție la un loc.
«Stați, – zise el în cele din urmă, – că n’o să fiți voi mai cu moț decât lupii: am eu leac și pentru bărbile voastre!»
El scoase apoi cimpoile și ’ncepù să cânte.
Ca trase pe sfoară se adunară caprele cu iezii lor și cu țapii cei cornurați împrejurul lui și se porniră pe un joc nebunesc cum numai caprele îl știu îndrugà. Nu le mai erà acum nici foame, nici sete și tot neastâmpărul firii lor se potolià în jocul, care făceà să le tremure bărbile lungi și urechile atârnate.
A stat dar Petrea toată ziua în umbra unui tei cu frunzele late și a cântat în mijlocul caprelor, care se uitau cu drag la el urmându-și jocul. Seara însă, când s’au întors acasă, caprele erau lihnite de foame, că nu le mai cântà Petrea din cimpoi, și au tăbărât pe gardul popii de l-au stins ca lăcustele.
A doua zi tot așa și a treia nu altfel.
«Taică Părinte, – grăì Preuteasa, care erà cam pestriță la mațe, – mie nu mi se pare lucru curat ce mi-e dat să văd. Nu știu ce o fi făcând omul ăsta al nostru cu caprele, că se ’ntorc seara flămânde, dau și mai puțin lapte și ne mănâncă toate gardurile».
«Cam așa mi se pare și mie,» – răspunse Popa, care, popă și om cu frica lui Dumnezeu, din vorba nevestei sale nu ieșia, – că ținea să aibă pace ’n casa lui.
«Ia du-te tu, – urmă Preuteasa, – și stai la pândă, ca să vezi – ce e și cum.»
Mai că da, mai că ba, mai că se cuvine, mai că nu, după multă turavura rămase, nici că s’ar fi putut altfel, pe a Preutesei și zorile dimineții următoare popa se duse și se ascunse într’un mărăciniș, ca să steà la pândă și să-l prindă pe Petrea cu ocaua mică.
Vai de mama lui, că ’n rău ceas l-a făcut!
Se porniră caprele și iezii și țapii la joc când Petrea începù să cânte din cimpoi, dar se pornì cu atât mai vârtos popa, care aveà fire de om, și tremurau bărbile țapilor, dar mai rău tremurà barba popii, căruia spinii din mărăcini îi sfâșiau hainele și-i sgâriau pielea și obrajii de’ți erà mai mare mila de el. Nu-l usturau însă pe popa sgârieturile, nu-l obosià jocul, nu-l supărà nimic, căci cimpoile le stingeau toate și-i îndulciau firea de se uità și el cu drag la Petrea și, de câteori săltà ’n joc, își ziceà «I-o dau! – i-o dau!» – Un copil aveà și el la casa lui, o fată, boboc de fată, și erà gata acum să i-o dee și pe aceasta lui Petrea de nevastă, căci așa ginere nu’și mai puteà găsì.
Toată ziulica a dus-o așa, și nu i-ar fi părut rău, dacă s’ar fi lungit ziua – una din trei.
Ce-a pățit apoi când, seara, s’a ’ntors acasă cu hainele zdrențuite, cu barba ’ncălcită și cu trupul plin de zgârieturi, – asta-i altă vorbă, pe care ți-e s’o lași încurcată.
«Om ești tu și bărbat și popă, cogeamite popă!? – îl mustră Preuteasa. – Un prostănac ca el să te facă astfel de râsul lumii și de batjocura copiilor!»
«Taci, muiere, și-ți pune pază gurii, că nu știi tu ce e aia, – se desvinovățì popa. Ași vreà să te văd pe tine, ce-ai face când l-ai auzì cântând din cimpoile lui. Chiar în biserică dac’ai fi, n’ai puteà decât s’o pornești pe joc.»
«Eu? – așa cum mă vezi acì! – strigă Preuteasa. – Eu să joc, dacă nu vreau!? – Asta aș vreà s’o văd! Eu nu mă las nu mă dau, nu mă pornesc nici dac’ar fi să crăp. Nu sunt doară o motoloagă ca tine».
«Bine! – îi zise popa. – Las’ c’o să-ți văd virtutea. O să-l pun, când s’o ’ntoarce, să cânte și-o să te văd, dacă te mai țanțoșești ca acum.»
Nu-i dedeà maichii Preutesei mâna să zică – «nu!» – și a rămas dar ca Petrea să-i cânte din cimpoi dupăce se va fi întors cu caprele.
Știà dânsa că n’o să joace, dar cu cât mai aproape erà timpul, ca Petrea să se ’ntoarcă, cu atât mai îngrijată se simțià dânsa.
«De unde știi, – își ziceà, – ce fel de drăcii o fi având prostul acela, – și rușine tot n’ași vreà să pat.»
«Ea-și căutà dar o ascunzătoare când auzì tălăngile turmei de capre. Dar unde să se ascunză? – In vreun butoiu din pivniță? – Prea erà ’nfundat.
Ea se urcă răpede’n pod, dete peste lădoiul, în care-și țineà caierele de in și de cânepă, sărì ’n el și trase capacul, ca să se ’nchidă bine, apoi rămase acolo pitită și oprindu-și răsuflarea.
Au găsit însă sunetele cimpoilor pe biata femee și ’n fundul lăzii, și când Petrea a început să cânte, s’a pornit și ea pe joc și dă-i acolo, unde se vârâse, dă-i cu toată virtutea, încât jucà și lădoiul cu ea – hodoronc – hodoronc! – până ce n’a ajuns în gura podului, de unde a căzut – hurduluc! – în tinda casei.
«O dau! – i-o dau!» – strigă Preuteasa gata acum și ea să și-l facă ginere pe Petrea.
S’a făcut apoi nuntă mare ca la casa unui popă, și iată-l și pe Petrea om cu rost, cu casă și cu masă, ba ’n urmă și cu copii.
Eară când aveà vreun neajuns, vreun necaz, vreo supărare ori când i se puneà ceva de a curmezișa, își luà cimpoile, cântà și toate erau bine.
Cine o știe mai departe, mai departe s’o spună.