KIR IANÙLEA

ice că odată, acù vreo sută și nu știu câți ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul Iadului, să s’adune dinainte-i diavolii, dela mare pân’ la mic: unul să nu fie lipsă, că-i scurtează coada și’i lungește urechile! Și dacă s’au adunat ei toți cu toții, împăratul s’a tras de țăcălie, scrâșnind strașnic, a tușit de i-a pârâit jețul, a holbat ochii la ei și le-a sbierat așà:

«Afurisiților! care dintre voi nu e zevzec să’i treacă pe sub nas toate și el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca și mine, că toți oamenii sosiți de pe la dânșii aici la noi nu se plâng decât numa și numa de soțiile lor; toată vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; pe care’l întrebi de ce a ajuns aici: «femeia» și iar «femeia». Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?… Pe spusele oamenilor, firește, mare temeiu nu putem pune, fiindcă-i știm ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăș nu-mi vine să las așà lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci politica împărăției noastre cere să știm tot, fără greșeală, nici îndoeală… Mai întâiu, erà să vă poruncesc a supune la casne fioroase pe toate femeile, doar de-om puteà aflà dela dânsele un crâmpeiu de adevăr; dar, pe urmă, m’am gândit că nici așà n’ajungem la mare ispravă; le cunoaștem și pe dumnealor cât de ’ndărătnice și de ’ncăpățânate sunt… Așadar și prin urmare, după multă chibzuință, am hotărît să trimit pe mititelul, pe Aghiuță… Ce? n’a venit Aghiuță?… Unde-i Aghiuță?»

Mititelul stà pitit tocma printre diavolii mărunței dela urmă, și pe când cuvântà Dardarot, el, trăgând cu urechea, își cântărià coada ’n mâni. Cum și-a auzit numele, a lăsat coada și a țipat:

– Aici sunt, Intunecimea ta!

– Apoi, dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere? Vino ’ncoace, proclete! Te dai coadei, ai? Simțiși c’am să te pun la treabă și te pitești, să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul taichii!

Și când s’a apropiat Aghiuță de tron, l-a ’nhățat Dardarot de urechi și scutură-l, de-i trosnià junghietura – de dragoste multă ce aveà pentru el, fiindcă erà mititelul mucalit, și când se plictisià împăratul, de treburile împărăției, pe el îl chemà să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușuri.

– Ascultă-mă, Aghiuță puiule… Dumneata numai decât ai să iei din comoara ’mpărătească suta de mii de galbeni aduși alaltăieri cu sgârcitul pe care’l îngropară cu talerul pârliții de mahalagii, că ’ncepuse să le miroasă – zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te ’mpelițezi din cap până’n călcâie în chip de om muritor și să te duci pe pământ, în ce loc ți s’o păreà mai potrivit. Acolo – ascultă bine, astâmpără-te cu codița! – să te căsătorești și să trăești cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ți lași acolo trupul, și să te ’ntorci să’mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat…

Bietul Aghiuță! știà el de ce stà pitit printre plevușcă, măcar că erà un drac și jumătate: bănuise ce-l așteptà, că iar o să-i dea cine știe ce grea sarcină. Când a mai auzit că o să aibă aface și cu femeie, a vârît coada ’ntre picioare; încă n’o puteà uità pe baba la care intrase să slugărească trei ani… Ii dedese baba de lucru – să-i îndrepteze un fir de păr creț: l-a tot muiat cu limba Aghiuță și l-a tras pân degete, zi și noapte fără repaos; de ce-l muià și-l trăgeà, de-aia firul se ’ncârlionțà și mai tare; și așà și iar așà, până i-a ieșit dracului părul pân căciulă; s’a lipsit și de simbrie și de tot, ș’a fugit dela stăpână.

– … Și să știi, a adăugat Dardarot, după ce a stat puțintel la gânduri, că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile și ticăloșiile pământenilor… la neștiință, la sărăcie, robie, prostie și la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi puteà și cum te-o tăià capul… Ințelesu-m’ai, puiule?

Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpeà câr-mâr; că Dardarot, cât îi vorbise, nu’l slăbise din ghiară.

– Ințeles, Intunecimea ta!

– Apoi, dac’ai înțeles, puiule dragă, ce mai stai?

– Dacă nu-mi dai drumul de ureche…

Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, și zice râzând:

– Ptiu! să nu te deochi!

Și l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea și, fără să mai zâmbească, răcnindu-i fioros «Ai plecat?», i-a tras un picior drept unde ’ncepe să’i zică spatelui coadă. S’a dus deaberbeleacul puiul până la comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, și, p’acì ți-e drumul! într’un suflet, la ’mplinirea datoriei.

Pe drum s’a prefăcut în chip de om, nici matur, dar nici prea țângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos și arătos; și, după ce s’a gândit în care loc anume să meargă pe pământ, zice:

– Știi ce?… Am să mă duc la București… cunosc orașul… (că mai umblase de multe ori p’acolo), e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te ’ntr’o politìe bogată… din ce scapă printre degetele altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te ’ntr’una săracă… din orice firimitură dă s’aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.

Gândind astfel, cum a picat în București a tras în miezul târgului, la Hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână ’n curte, cu pivnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul – niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron…

Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor și mai ales al femeilor, că or să’l descoasă care mai de care, că să’i afle rostul – că de unde e, cine e, cu ce trăește, ce caută aici și câte altele – a chemat pe jupâneasa bătrână, – o cotoroanță zugrăvită și smălțuită, pe care o pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile și să ducă grija de toate, – a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s’a apucat a-i povestì păcum urmează.

 

– Uite, dragă kera Marghioalo… Mie, cum ți-am mai spus, îmi zice kir Ianùlea… Eu sunt de felul meu din părțile de spre Sfântagora. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. Pe când împlineam șapte anișori, le-a venit părinților dorința să meargă la hagialâc; și așà, după ce au făcut rost de ceva parale, m’au luat împreună și ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care așteptà cu pânzele ridicate, vânt, ca să pornească spre miazăzì către Iafa. N’a trecut mult; a ’nceput să sufle vântul așteptat; s’au umflat pânzele, și am pornit. Trei zile cu soare și trei nopți pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam, după datină, post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole și ridichi… Ce să te pomenești?… Așà pe la toacă, au început amândoi părinții mei să se ție cu mâinile de pântece și să se vaite grozav: «mor» și iar «mor»!… Căpitanul, văzându’i cum se svârcolesc și se sgârcesc în dureri de moarte, a chemat degrab pe un călugăr papistaș, care se suise cu noi pe corabie, om învățat, priceput și la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să ’nvinețească și d’abià i-au putut spune ce mâncaseră – fasole și ridichi. Călugărul a ’ntrebat încă odată:

– Ințeleg, fiilor; dar trebuie să’mi spuneți: ați mâncat fasole și ridichi, ori ridichi și fasole?

Iar mama i-a răspuns cu glasul leșinat:

– Ridichi și fasole…

– Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul.

Și a poruncit să’i frece pe pântece cu câlți aspri… Dar de geaba i-au frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când răsărià luna, tata întâiu și mama îndată după el, și-au dat otpustul… Eu, copil, ce să fac?… Mă țineam plângând tot după căpitan și după călugăr, și i-am auzit vorbind așà; zice căpitanul:

– Părinte, dac’o fi choleră, m’am nenorocit; patruzeci de zile nu’mi dă voie să intru ’n port, mi-se strică marfa și rămâiu sărac pe drumuri!

Dar omul învățat i-a răspuns:

– Nu e choleră cum nu sunt eu călugăriță. Asta e un fel de boală care bântuie mai cu samă în postul Paștelui la christianii răsăriteni… Greșesc oamenii, – c’așà e bietul om, supus greșelii, – mănâncă întâiu ridiche și pe urmă fasole… Vezi bine, ridichea își repede tărià ’n sus, iar fasolea își năvălește puterea spre partea dimpotrivă; una ’mpinge, alta nu se lasă; se ’ncinge luptă cu iuțeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură ’n mațe, de se sparge praporul – și se prăpădește omul de hùrdùharismos – așà zic Grecii la năprasnica asta de boală.

– Dar nu se ia?

– Deloc; n’ai nici o grijă.

I-au înfășat frumos pe bieții părinții mei în niște cearșafuri curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a prohodit și, de dimineață, când s’a arătat soarele d’asupra talazurilor – «vecinica lor pomenire!» – una! două! trei! i-au aruncat în adâncime… Pe mine, văzându-mă plângând, și-a făcut pomană căpitanul de m’a luat pe procopseală – întâiu slugă, pe urmă ajutor, mai apoi tovarăș… Nu’ți mai spuiu, dragă kera Marghioalo, pân câte necazuri am trecut; câte ocări, înjurături și bătăi am înghițit; de câte ori erà să pier în vultoare; de câte ori m’au amăgit împrejurările și înșelat lumea – mai ales de când am încăpuit eu singur o corabie și m’am apucat de negoț pe seama mea, fără alt stăpân nici tovarăș decât norocul meu! Nu’ți mai spuiu cum am scăpat odată cu vieața numa’n pielea goală, că, după ce umblasem șapte luni pe ape, tocmai când să intru în Țarigrad, mi s’a aprins corabia încărcată cu cositor și chihlibar de peste două mii de lire, pe care le cumpărasem cu piper și curmale nici de trei sute! Nu’ți mai spuiu câte și mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe mări și pân țări cu fiarele, și, încă mai grozave, cu oamenii!… Destul să-ți spuiu că, încet-încet, m’am chivernisit cum se cade, ajungând să am o stare destul de bună pe potriva mea… Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; știu destule limbi străine – încai despre a românească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temeiu; măcar că de viță sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar, drept să’ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Imi plac cu deosebire limba și lumea de-aici, și, așà, fiindcă m’am săturat de atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap și de inimă ale negoțului, am venit să m’așez aici, în Valahia, la București; să mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude…

– Doamne, kir Ianùleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut și dumneata!… Dar să nu-ți pară rău! Incai n’ai pătimit ca atâția alții degeaba! Frumos ești, voinic ești, bogat ești! de trăit știi să trăești!… Halal să’ți fie!

Iar kir Ianùlea a adăugat:

– Uitam ceva… Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva – da măcar tatii, de s’ar întoarce din fundul mării – câte le aflași acù dela mine, că, vezi dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie cinstită și credincioasă ce te știu; cât sunt eu de blând și cât ești de bătrână, nu’ți caut!… te cotonogesc! îți rup ciubucul ăsta pe șale și te dau ș’afară din pâine, cu ocară!… Ai priceput?

– Vai de mine! a zis bătrâna; s’ar puteà?… N’am obiceiul!… In vieața mea n’am mâncat labe de puiu!… Hei! kir Ianùleo; eu am slujit la case mari boierești… Câte am văzut ș’am auzit eu!… n’am vreme acuma să ți le povestesc!… dar, lasă…

– Ei, eu atâta’ți spuiu dumitale… te nenorocesc!… s’a ispravit!

– Să mă omori! a zis jupâneasa și n’a mai stat; s’a ridicat de pe chilim și a plecat de grabă cu cheile la treburile ei.

Până seara, toți ai casei; până’n două zile, mahalaua ntreagă; până’ntr’o săptămână, tot târgul… toată lumea a știut istoria lui kir Ianùlea mai bine chiar de cât el; corabia arsese de trei ori; chihlibarul prăpădit făceà douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă nimeni ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi.

 

Cu azi, cu mâine, a făcut cunoștință kir Ianùlea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri; a ’nceput să meargă pe la ei și să-i poftească pe la el, la sindrofie. Și la toată lumea plăceà, fiindcă erà om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie și de hristoitie – într’un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să’l ginerească. In vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini – o chemà Acrivița, fata a mai mare a lui Hagì Cănuță, toptangiu pe vremuri. Hagìul, văduv, erà om de seamă, însă cam ififliu pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori, – băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așà că puțină nădejde de zestre dela Acrivița. Dar zestre’i trebuià lui kir Ianùlea? Fata erà vestită de frumoasă; numai atâta cusur aveà și ea, că se uità, uneori, nu totdeauna, cruciș; dar tocmai asta îi plăceà cu deosebire. Fata’l plăceà și ea pe el… A cerut-o Hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o.

Fiind și kir Ianùlea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omenești, erà stăpânit de patima fuduliei; îi plăceà să trăiască domnește, numa’n petreceri scumpe, împărțind în dreapta și’n stânga daruri prețioase. Așà dar, a făcut o nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor; încât bărbații ziceau: «Trebuie să fie putred de bogat, arvanitul!… Văzuși, nene, ce bine a lovit-o sărăcia de Hagìu!», iar femeile: «Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuță!»

 

Cum a adus-o kir Ianùlea în casă cu lăutari, par’c’a întors-o pe dos. Până la sfârșitul cununiei, duminecă seara, erà blândă și supusă ca o mielușeà; dar, luni dimineață, s’a ridicat din pat ca o leoaică… A chemat toate slugile, femei și bărbați; s’a uitat odată chiorâș de i-a băgat în spaime pe toți și, de față cu bărbatu-său, le-a zis:

– Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu Ianuloaia n’o să vă meargă cum vă mergeà cu prostul de Ianùlea! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m’o supărà cu atitica măcar, îl plesnesc și-l trimit numaidecât la Agie să’și ia merticul și de acolo! Scurt!… Ați înțeles?… Aid’ acuma! ieșiți afară!

De atunci, zi cu zi, cocoana se făceà mai aspră și mai țanțoșă; și, de ce erà ea mai țanțoșă și mai aspră, d’aia kir Ianùlea o iubià mai tare; și de ce creșteà dragostea dumnealui, de aia’i creșteà și ifosul dumneaei. Toată ziulica oftà omul după o vorbă mai dulce, ori după un zâmbet… Ea stà tot posacă și ’ncruntată. Dacă s’apropià de ea și da s’o mângâie, ca s’o mai îmbuneze: «Dragă Acrivițo, de ce ești supărată?», ea’l împingeà cât colo:

– Ah! Ianùleo, fugi că n’ai haz de loc… nu vezi?

Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi puneà picioru ’n prag, s’o potolească, ori o trimitea ’napoi la babacă-său, la Hagì Cănuță… Dar el, unde? Când îl împingeà, el îi cădeà ’n genunchi: «Dragă Acrivițo, iartă-mă!» și dà să’i sărute mânile; dar ea:

– Uf! Ianùleo, scoală-te! nu mai mă plictisì!

– Nu mă scol până nu mă ierți!

– Atuncea, stăi așà până poimâine, dacă poftești!

Și se sculà ea și plecà, după ce’i da cu tifla.

Kir Ianùlea, ce să facă? Se uità după ea lung, cum ieșià înțepată fără să’și întoarcă ochii, măcar că o rugà cu lacrimi să nu’l părăsească așà… oftà, se ștergeà la ochi și… o iubià și mai mult.

A mers așà cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să ’ntoarcă foaia, să’l prăjească și pe altă parte: s’a prefăcut că’l teme, că e zuliară. S’a prefăcut azi, s’a prefăcut mâine, până a ’nceput chiar să crează. Omul da bani cu împrumut, și, firește, veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbași, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acrivița stà cu urechea la ușă, s’auză tot; și nu s’a mulțumit s’auză numai; a sfredelit ușa cu un burghiu, ca să și vază. Și ’ncai, nu tăceà? Ii spuneà fără sfială ce auzise și văzuse, și ține-te: că ăla ți-a zis așà și i-ai răspuns așà; că pe aia ai strâns-o de mână și i-ai sărutat-o de trei ori, și, pe urmă, când a vrut să plece, ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așà galeș, și ai dus-o până la ușă și iar i-ai sărutat mâna – și câte alte ponosuri și mai și.

Iar dacă el se jurà că pe nedrept îl bănuește, că el e dator să se poarte politicos cu lumea și mai ales cu cocoanele, ca orice negustor – ea începeà să’l ocărască, făcându’l nerușinat și mincinos. Nu mai puteà kir Ianùlea; îi venià să se strângă de gât ca pițigoii și mai multe nu. Dar nici cu atâta nu se mulțumià cocoana. Nu’i erà de ajuns cum le încornorà toate câte le auzià și le vedeà pe ascunsele; ca să afle și mai multe, da bacșișuri la slugi să’l iscodească; ba a pus chiar pe un frățior al ei să nu’l slăbească de pe urme, să’i descopere toate «berbantlâcurile dumnealui». Firește că nici slugile, nici frățiorul, n’au putut aflà nimica, fiindcă omul erà un bărbat nu se poate mai de ispravă. Cocoana s’a pornit atunci cu ocări pe slugi, că’i mănâncă pâinea, ca niște «păcătoase, ticăloase și necredincioase»; frățiorului i-a strigat că ori e haple, ori «pe semne altceva», și i-a poruncit să nu’i mai calce pragul, că’i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în fața lui kir Ianùlea, le-a smintit în palme și le-a dat afară.

Cum a schimbat slugile, alte bănueli și alte certuri… Dar nici nu putem zice așà, fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârșit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, țipà ocărà și blestemà numai dumneaei, iar dumnealui ascultà, înghițià și tăceà. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoșul, se dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate, pe placul dumneaei: că dumnealui face și drege, că umblă așà și pe dincolo; și, fiindcă Ianuloaia erà mulțumită cu astfel de slugi, apoi și ele ’și făceau de cap; furau de stingeau.

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă – otusbir, ghiordum, ba și stos – și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, erà și agiamie și ’nfumurată că nimeni nu știe jucà mai bine ca ea – și, se ’nțelege, pierdeà gros. Toate cheltuelile și pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianùlea; nu se mai ajungeà din venituri. De regulă nu ziceà nimica; dar așà, uneori, cam în glumă, se ’ntâmplà să’i scape și lui câte o vorbă, bunăoară:

– Numa’ de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale!

Nu’i trebuià mai mult cocoanei…

– Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n’am în casa mea?… Dumneata nu trebuià să te fi ’nsurat, dacă te știai pârlit să iei pe Acrivița, fata lui Hagì Cănuță, care n’a fost învățată la casa părintească să’și mănânce de sub unghie!… Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s’o ții încuiată pe măsline și pe mămăligă, să’ți spele rufele și să nu se ’ndure s’aprinză un muc de lumânare ’n casă! ori una, să’ți puie niște coarne, să nu le poți duce!… Nu ți-e destul că sunt cinstită, după ce că’ți rabd, ca o nenorocită, toate ticăloșiile și murdăriile dumitale?… Eu voiu să trăesc, d’aia m’am măritat; aminteri mă duceam la călugărie!… Și ’n sfârșit, dacă’ți place, kir Ianùleo! de unde nu, du-t’te plimbă, și să ne vedem când mi-oiu vedeà ceafa… fără oglinzi!

 

Intr’o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s’aducă ciorba, a ’nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care nu se aflà de față:

că s’a ținut cu beizadeà cutare, un copil! și Vodă, supărat foc, erà să puie să’i taie coadele și s’o trimiță surghiun la un schit, tocmai în fundul munților;

că a prins-o odată bărbatu-său, ziua ’namiaza mare, la Țurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc și cu alți drăngălăi; – țiganii îi trăgeau de unul singur «Măi, cazace, căzăcele!» și ea chiuià și jucà numa ’n papuci, cu palmele ’n ceafă, apilpisită, ca un maladeț zaporojean;

că ’ntr’un rând, a plecat la Căldărușani, s’o spovedească sfinția-sa părintele Ioanichie, și a stat acolo de miercuri în săptămâna Patimilor până ’n săptămâna luminată după Izvorul Tămăduirii; – se plimbà toată noaptea cu duhovnicu ’n luntre pe lună și cântà de răsunà lacul: «Frunzuliță lobodă, of! țațo, gura lumii slobodă!» iar părintele lucrà din lopeți și’i țineà isonul pe glas al optulea…

Și câte alte grozăvii.

Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul kir Ianùlea, om cu hristoitie, făceà fețe-fețe. A răbdat el cât a răbdat, și zice, întâiu cu destulă blândețe:

– Bine, Acrivițo, scumpa mea! cum poți dumneata, mai ales că știi ce bun prieten sunt cu bărbatu-său… cum poți, fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără nici un temeiu, să catigorisești astfel pe o prietină, pe care o primim aproape în toate zilele în casa noastră?… Imi pare rău!

– Ei! apoi vezi-bine că dumneata o s’o aperi… că vă scoateți ochii unul la altul!

Și apoi le spune tuturor că acuma prietina nu se mai duhovnicește la Căldărușani: i-a pus lui kir Ianùlea gândul… «să’mi spargă casa!» Da o s’o prinză odată și n’o s’o ierte cum a iertat-o Vodă; o să puie s’o tunză ca la cazarmă pe… și din «muscălească» și «călugărească» n’o mai scoate.

N’a mai putut suferì kir Ianùlea; s’a ridicat foarte turburat și s’a răstit odată tremurând:

– Ascultă-mă, Acrivițo! nu’ți dau voie, mă ’nțelegi, să mai zici o vorbă măcar despre o femeie care – poți spune dumneata toate murdăriile ce’ți trec prin gândul dumitale! – este mai cum se cade ca dumneata; că dumneata ești, mă ’nțelegi, mai îndrăcită decât talpa Iadului, și oricât de blajin să fie omul, îl scoți din toate răbdările! Să taci din gură, scorpie nebună, că pui de te leagă și te trimit la Balamuc, mă ’nțelegi!

Cocoana s’a ridicat și dumneaei și s’a năpustit asupra dumnealui, să’i arză o palmă; dumnealui s’a ferit repede ’ntr’o parte; iar dumneaei, de necaz că nu l-a putut nemerì, a luat castronul cu ciorbă de pe masă și i l-a aruncat în față – l-a opărit de sus până jos. Kir Ianùlea și-a ieșit din pepene; s’a repezit cu pumnii ’ncleștați, s’o pilduiască; dar musafirii s’au pus la mijloc și l-au oprit în piept:

– Nene Ianùleo! stai, omule! nu șade frumos!

Și pe urmă, către dânsa:

– Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru Dumnezeu! nu’l mai turbà!

Ți-ai găsit!… S’a pornit cocoana pe răcnete, să ridice mahalaua ’n picioare:

– Săriiți! săriiiți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!… Mă bați, ai? după ce’ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule!… Dacă te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de’ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le ’ndopi cu pumnii de lire și ’n casă te calicești până la lescaie, râtane! Da pe mine să mă bați? pe mine, mă! spurcăciune de bădăran?… pe mine, fata lui Hagì Cănuță, să ’ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule?… Stăi tu, că te ’nvăț eu pe tine, cenghenè turcească!

Și până nu’i s’a stins glasul, n’a contenit… Firește că petrecerea n’a mai mers înainte… Au sărit toți musafirii, care mai de care: «Nene Ianùleo!» «Cocoană Acrivițo!»… că «la necaz spune omul multe»; că «are mâna cinci degete și nu se potrivesc unul cu altul»; și «că măruntaiele din om tot se ceartă uneori»; dar orșicum, «nu e bine să s’auză ’n lume de așà ’ntâmplări într’o casă de seamă!»… și așà mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, firește, s’a știut îndată în toată mahalaua că «biata Acrivița a lui Hagì Cănuță a ajuns de-o bate arvanitul – la masă! față cu musafirii! – după ce o ’nșeală cu care’i iese ’nainte!… și pe urmă prietenele: «Cum a fost ea crescută, mititica, și pe ce mâini a ’ncăput!… o s’o bage ’n pământ păgânul!»

 

Lui kir Ianùlea i-a trecut repede necazul și iar «dragă ’n sus! dragă’n jos! puiule și suflete», și orice porunceà dumneaei, dumnealui răspundeà:

– Cum poftești dumneata, fos-mù, parighoria tù kosmù! (vorbe frumoase, care ’nsemnează, pe elinicà: lumina mea, mângâierea lumii!)

In vremea asta, cocoana Acrivița se gândià:

– Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianùlea, mult n’am să mai fac purici… Ia să mă gândesc la viitorul meu…

Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele și sculele și argintăria, și le-a pus la păstrare acasă la Hagì Cănuță; pe urmă, a ’nceput să vânză și de pân lucrurile de preț ale casei, despre care «budalaua» habar n’avusese să facă și el, ca orice negustor cuminte, o catagrafie. Totodată, s’a luat cu binișorul pe lângă el; a ’nceput să’l mângâie și să’l mâglisească. După ce l-a răsucit și l-a fermecat cum a știut ea, când erau într’o seară amândoi singurei la iatac, s’a pomenit kir Ianùlea că se repede dumneaei și’lia strâns în brațe și pupă’l!… El zice:

– Mă iubești, dragă Acrivițo?

Dar ea, uitându-se la el cruciș:

– Mai mă ’ntrebi, Ianulică, fos-mu?

N’a putut kir Ianùlea s’adoarmă toată noaptea de bucurie că s’a dat Acrivița lui pe brazdă… De acù ’ncolo, traiu, neneco! Despre ziua, când s’ațipească și el, haț! îl ia dumneaei iar în brațe și zice:

– Dragă Ianulică, am să te rog ceva… dar… să nu zici ba.

– Când am zis eu ba la vreo dorință a mătăluță, sufletul meu?

– Uite ce e… Tătița ar vrea să mărite și pe surioarele mele – să nu’i rămâie fete bătrâne ’n casă – c’au și ’nceput mahalagioaicele (le știi gurița) să le zică «iepele lui Cănuță» – și nu prea are cu ce să le ’nzestreze pe potriva lor; că dacă nu erà om cinstit și filotim cum e, ar fi avut astăzi stare!… Mulți bani are de luat de pe la boieri mari; ce folos, dacă deocamdată nu’i poate scoate?… Dar, după ce o ’nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi; ai să strângi pe boieri în chingi, negustorește, și o să’ți intri ’n bani… Și… așà, m’am gândit să’l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de micșoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?… Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata – și plăcut și bogat, și galantom și să mă iubești atâta!

Și pe urmă, strânge-l iar și pupă-l.

– Bine, puică, să le dăm… Cam cât?

– De! știu eu?… cam câte o mie-două de galbeni.

– Bucuros, suflețele!… adù’mi aminte mâine să mergem la Hagiul, să’i numărăm paràlele… Acù, aide, bibilico, să ne culcăm.

Dar ea îl strânge iar și zice:

– … Și pe urmă, uite… Frățiorii mei… Nu e bine să mai stea așà de geaba… M’am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaș, să s’apuce și dânșii de vreo negustorie, că sunt gogiamite gâliganii acuma, nu mai face să se lase tot în spinarea bătrânului: pun’te, masă! scoal’te, masă!… Ce zici dumneata, nu zic bine?

– Dragă puiule, nu știi că eu zic ce zici mătăluță?… Adù’mi aminte mâine dimineață… Acuma, hai să tragem un somn.

– Mai dă’mi o guriță, Ianulică, parighoria tu kosmu!

I-a mai dat o guriță, și au adormit ca niște copilași scăldați.

 

A doua zi, s’a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă și amândoi frățiorii încăpuiți; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului, ca om încercat, au pornit, cu chimirul plin, după marfă – unul, cu corabia, dela Galați către Smirna în spre părțile răsăritului; altul pân Brașov, spre părțile apusului către Lipsca, în chervan, cum umblau negustorii pe atunci.

Nu mai încăpeà ’n piele kir Ianùlea de fericire… Ziafeturi peste ziafeturi zi și noapte, cu toate bunătățile și trufandalele; chef și tămbălău cu zeci de musafiri și de lăutari – și tot ce dorià Acrivița trebuià să se ’mplinească: Turnul Colții să’l fi cerut pe masă, kir Ianùlea pe masă i l-ar fi adus.

Au mers lucrurile tot așà și iar așà; a tot băgat mânile kir Ianùlea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n’a mai pus nimic, pân’a dat într’o zi cu unghiile de fundul lăzii. N’avusese pân’acuma obiceiu nici vreme să numere ce aveà ’n ladă; acù i-a dat în cap să facă și asta, și nu i-a trebuit multă răbdare… Mai rămăseseră vreo trei sute și ceva de lire – să tot ajungă pentru coșniță și cheltueli mărunte pe vreo două-trei săptămâi… Dar, om cu fire neclintită, s’a gândit așà:

– Ei! ș’apoi?… ce’mi pasă?… Mâine-poimâine, se ’ntorc băieții cu marfa; ne apucăm de negustorie și, cu stăruință multă și puțin noroc, umplem lada la loc… Pân’ atunci, helbet! avem credit destul.

Și s’a pornit după împrumuturi… Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să’i găsească bani cu ori și ce preț… Pân’ acuma, el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. Mai întâiu nu s’a prea băgat de seamă, dar n’a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianùlea; și mai ales că bântuià p’atunci mare chesat asupra târgului, i s’a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și deabià găsià, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num’așà de mezelic. Toată nădejdea lui se răzimà pe întoarcerea tinerilor, care, nu’și puteà el închipuì, de ce zăbovesc atâta, când toți negustroii plecați totodată, ba unii chiar mai târziu, se și ’ntorseseră dela tacsid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.

Pasă-mi-te, cumnățeii aveau cuvinte să zăbovească… Tocmai când să’și piarză kir Ianùlea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două vești destul de urîte… Băiatului d’întâiu, pe când se ’ntorceà dela Smirna, i-se cufundase corabia încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s’o asigureze… Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir: se ’ntâlnise cu niște elini, de care mișună totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la berăriile nemțești toată ziua, iar seara, merseseră ’mpreună la cafeneluța unui simbatriot, într’o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să ’nvârtească un endekamisi, și pe urmă, la iuțeală, un stosișor; și așà, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinicheà: nu mai aveà băiatul nici cu ce să vie ’napoi acasă.

 

Cum s’a răspândit vorba și despre astea, au intrat la grijă mare creditorii lui kir Ianùlea, că rămâne mufluz, și s’au adunat cu toții la cafeneaua dela Hanul-cu-Tei, spre a se sfătuì ce’i de făcut, ca să-l țină zi și noapte sub de aproape pază, nu cumva s’o șteargă înainte de sorocul plăților, cum au muflujii obiceiu. Pe de altă parte, văzându-se scos la selemet, l’a apucat pe kir Ianùlea un fel de groază… Ce are să facă el de acuma, căzut în sărăcie, în necinste și ’n ocară?… Or să’l vâre întâiu în temniță, și, pe urmă, când i-or da drumul, să ’ntinză mâna pe la porțile ălor de i-a ’ndopat cu atâtea bunătăți și daruri!… Și încă, treacă-meargă toate!… Dar ce te faci cu fata lui Hagì Cănuță?

N’a stat mult la gânduri spre a vedeà că alta nu’i mai rămâne decât să spele de grabă putina – să se ducă încotro vedeà cu ochii, până dincolo de Mărul-Roșu. Astfel dar, în faptul zilei, s’a sculat binișor, a strâns câtă drojdie se mai găsià pe fundul lăzii, s’a dat jos la grajd, a poruncit să’i pună șaua pe un buestraș tătăresc, a ’ncălecat, spunând argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, că are deseară musafiri la masă, a ieșit pe poartă la pas și… pe urmă, cu ochii tot înainte, p’acì ți-e drumul…

Când a luat-o pe sub Mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se luminase de răsărit, așà că, suind la deal, pân dreptul Cuțitului de Argint, și uitându-se ’napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreți în goană venind par’că pe urma lui. In adevăr, bănueala îi erà întemeiată… Prinseseră de veste negustorii și porniseră repede după el cu ceauși dela Agie. El a vrut s’abată din drumul mare și s’o ia pe sub deal la dreapta, dar a dat de niște șanțuri; buestrașul s’a poticnit și l-a trântit cât colo… Atunci, omul s’a sculat, a părăsit calul și a apucat-o pe jos. A suit la niște uluci, le-a sărit; pe urmă, alt șanț și alte garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s’a oprit în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și ’ndesat, care tocmai se spălà pe ochi de dimineață, la soare, în prispa cramei.

Kir Ianùlea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:

– Bună dimineața, neicuțule; cum te chiamă?

– Bună dimineața, jupâne… Pe mine Negoiță mă chiamă; da pe dumneata?

– Kir Ianùlea…

Și d’abià mai ținându-l balamalele, a pășit pârleazul înăuntru și zice:

– Frate Negoiță, fă-ți pomană și mă scapă! Umblă niște dușmani să puie ghiara pe mine, să mă nenorocească! Ascunde-mă undeva pe aici, și eu te fac om bogat… Iar, dacă, pân’oiu plecà, nu ți-oiu dovedì că te pot procopsì, atunci primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna dușmanilor… Mă rog dumitale, frate Negoiță, nu mă lăsà ’n pierzare! mă rog și iar mă rog!

Negoiță s’a scărpinat în cap stând puțin la gânduri și a răspuns:

– Ascultă-mă, kir Ianùlea: ce sunt dușmanii dumitale?… n’or fi boieri?… că de! drept să’ți spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag…

– De unde, boieri? sunt negustori…

– Atuncea, te scap…

Cum l-a ascuns sub o claie de haraci, peste care a mai trântit și niște coceni de porumb, iacătă și dușmanii…

– Mă, neicuță, a ’ntrebat unul, nu văzuși dumneata adineaori trecând p’aici un negustor – așà ș’așà?

– N’am văzut.

– Ți-am da un bacșiș bun, să ne spui încotro a apucat…

– Păi, dacă nu l-am văzut…

– Spune, mă! a zis un slujitor ridicând gârbaciul…

– Dumneata mă poți și omorî!… da dacă nu l-am văzut…

– Dacă n’a văzut omul, n’a văzut, zice altul… Hai degrabă ’nainte, că pierdem vreme de geaba.

Și au plecat, care călare, care pe jos, unii ’ntr’o parte, alții ’ntr’alta, alergând ca nebunii… După plecarea lor, Negoiță s’a suit într’un dud mare și s’a uitat pretutindeni roată, să se ’ncredințeze dacă s’au depărtat bine; pe urmă s’a dat jos încetinel și l-a scos pe fugar din ascunzătoare.

– Te-am scăpat. Acum să te văz, Kir Ianùleo… Te ții de vorbă?

– Dragă neică Negoiță, nu știi cât îți sunt de ’ndatorat și cât vreau din tot sufletul să mă țiu de cuvânt!… Iar ca să ’nțelegi că mă pot plătì de dumneata, te rog șezi colea lângă mine să afli cine sunt eu și să asculți toate pățaniile mele.

Și i le-a povestit toate pe șart kir Ianùlea lui Negoiță – de cum a fost plecat din adâncuri după porunca impărătească și până ’n ceasul de față – toate, cu deamănuntul toate, pe care Negoiță le-a ascultat cu plăcere mare și cu multă luare aminte.

– Și acuma, neică Negoiță, ascultă bine cum te pot eu procopsì pe dumneata… De câte ori ăi auzì c’a intrat dracu ’n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de ce neam ar fi, să știi că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii acolo, că eu nu ies din ea până nu m’ăi gonì dumneata… Firește că dacă i-ăi da de leac, de geaba n’are să-ți fie… Bărbatul femeiei ori părinții fetei or să te răsplătească frumos… Ce zici?… îți vine la socoteală?

– Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiță.

Iar kir Ianùlea, după ce i-a mulțumit încă odată, a plecat p’acì ’ncolo.

Nu se ’ncheiase nici o lună după astea, și coborînd Negoiță ’n târg cu niște vișine trufandale de vânzare, a aflat dela precupeți că pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s’a logodit cu Ilie Bogaierul dela Bărăție, o muncește dracu de vreo zece zile… Ce nu i-au făcut?… Leacuri, descântece, molitve… de geaba! Părinții și logodnicul plâng într’una văzând-o cum se canonește… Vorbește în toate limbile fără să le fi învățat, și sporovăește și’i turuie mereu gura și spune feldefel de taine și pâre – de unde le-o mai fi știind? – încât o lume, care aleargă s’o asculte, stă și se crucește:

ba că «sacul cu lire dela Paharnicul Iordache din Dudești, de nu i s’a mai dat de urmă, – furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile Agiei, – se află acuma pus bine, înfășurat într’un testemel ciadiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă soba din iatac, la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui Aga, mai tânără ca dumnealui – se ’ntâmplă! – și că cine nu’i știe merchezul poate scotocì ’n sertar cât poftește, că nu’i dă de fundul adevărat»;

ba că «adiata lui Agop, tutungiul dela Sfinți, lăsată nepoati-și, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într’o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și canà de păr,… Tacor cu Avedic, paraclisierul dela biserica armenească»;

ba că «fratele ăla tinerelul, de d’abià’i mijește mustața, călugărașul sprâncenat, care șade la prea-cuvioșia sa părintele arhimandritul Hrisant, în curtea Mitropoliei, – chip și seamă la ’nvățătura cântărilor, – este fata a mai micșoară a lui Ristache Muscalagiul dela Ploiești»…

și câte și mai câte alte bazaconii – cine le mai poate țineà minte?

Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți, cu rădicata, pe ce a putut rupe și s’a dus d’a dreptul să vază și el pe fata apucată; și cum a ajuns acolo, s’a vârît pântre lumea adunată ș’a spus părinților și logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Firește că bieții oamenii n’au mai stat la gânduri: o sută fie! Iar Negoiță s’a apropiat de urechea pătimașei și, făcându-se că o descântă, i-a zis încet și stios:

– Am venit, kir Ianùleo, după vorba noastră…

– Am înțeles, i-a șoptit duhul; dar, drept să’ți spuiu, neică Negoiță, nu te-am crezut așà de nătărău, să te mulțumești cu o sută de galbeni… Ce o să’ți ajungă ție numai atâta? Trebuià să ceri gros! Dar fiindcă ai greșit, te iert de data asta… Acù mă duc la Craiova, să intru în soția Caimacamului. Săptămâna viitoare să te ’nființezi acolo… Nu mă face să te aștept prea mult; mai am și alte trebușoare, nu numa grija dumitale… Caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap, e și bogat și darnic. Socotește-te bine în talia asta, că de-acolea ’ncolo nu mai ai nici o putere asupra mea; să știi că după asta sunt deslegat de orice cuvânt și nu mai avem nimica de ’mpărțit împreună!

Zicând acestea, s’a depărtat duhul… Tânăra s’a tămăduit. Toată lumea se ’nchinà părinții și logodnicul nu știau ce să mai facă de bucurie, iar Negoiță, luându-și suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de drum lung.

Și-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi și-a cumpărat un călușel, cu tot dichisul de călărie, dela pătură și șea pân’ la ipingea; a patra, dimineața, a plecat. Asta erà într’o miercuri… Ziua umblà, noaptea se odihneà așà încet-încet, haidea-haidea, marția următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei, și, de acolo, întrebând din om în om că unde ar puteà găzduì un negustoraș ca el, l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare.

Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciumă, unde mai erau și alți isnafi, să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu și cu ceva mezelic, înainte să meargă la odaie. Inserase binișor. Până să’i frigă niște pastramă, stà la masă pe gânduri; stând așà, aude clopote, și întreabă pe un arnăut, care trăgeà ciubuc la altă masă, ce sărbătoare e a doua zi, de se face privighere mare. Dela arnăut și dela cârciumăreasă, află îndată că nu’i a doua zi nici o sărbătoare, dar că așà se fac ziua și noaptea slujbe peste slujbe la toate bisericile pentru ușurarea tinerei soții a Caimacamului, care e chinuită de duhuri, și nu’i pot da de leac cu nimica: toate babele meștere, toți doftorii dela Sibiiu, pricepuți la așà boale, toate maslurile și molitvele, citite de Vlădica și arhiereii cu patruzeci de preoți – de geaba. Femeia are năvârlii grozave: într’una sare și joacă tontoroiul, că trebuie s’o lege; cât o țin legată dârdîie din toate ’ncheieturile și scrâșnește, par’că ar arde-o în foc; dacă’i dau drumul, iar începe să sară și să țopăie, și țopăie și sare până o leagă iar; asta de peste o săptămână, fără clipă de odihnă și fără să primească ’n gură măcar o picătură de apă… O lume se ’ngrozește; iar soțu-i se jelește ca un nenorocit; și de-aia se fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s’o milostivì Maica-Domnului cu vreo minune.

Negoiță a dat țoiul repede pe gât, a ’mbucat o fărâmă de pastramă, ca orice slugă, de teamă să nu-l aștepte prea mult stăpânul; a dat un icusar arnăutului și l-a rugat să’l ducă de grabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbeà lumea, că bolnavei i-erà totdeauna mai rău când înnoptà… O sumă de cocoane și slujitoare o țineau legată ’n cearceafuri ude pe biata tânără, care se sbuciumà din creștet până ’n tălpi; preoții ’n odăjdii mari o slujeau ș’o afumau cu cădelnițele, iar soțul plângeà, făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut vine și zice ’n gura mare:

– Măria-Ta, nu te supărà!… este aici un om prost, care vine tocmai dela București într’adins; zice că el știe să descânte la boale ca a Măriei-Sale și-și pune capul chezășie că o tămăduie îndată.

S’a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din urmă, și a strigat:

– Să vie!

Cum s’a arătat Negoiță în prag, până să-l întrebe cineva ce și cum, tânăra s’a potolit din dârdâială, a poruncit, par’că erà sănătoasă la baie, să’i scoată cearceafurile; s’a uitat drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui vechiu prietin de mult așteptat, și i-a făcut semn să vie mai aproape, chemându-l chiar pe nume:

– Bine ai venit, dragă Negoiță! ce mai faci? Sănătoșel? vino ’ncoace mai aproape, că am să-ți spun ceva, să nu ne auză niminea!

Cine să-și crează ochilor și urechilor?… Negoiță a dat pe toți într’o parte, s’a apropiat prietenește de pătimașă și i-a șoptit:

– Drăguță, să mă ierți că te lăsai să cam aștepți dar nu știi ce greu drum și ce gloabă de cal am avut.

– Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici… De-acuma, te-am pricopsit; nu’ți mai sunt dator cu nimica. Să știi prin urmare, neică Negoiță, că asta ți-este a din urmă… Să nu care cumva să te mai văz că te ții de coada mea, că nu numai nu căpeți nimica, dar încă mă și supăr, și dacă m’oiu supărà, de! poate să’ți pară foarte rău… Atâta’ți spun…

A pierit duhul… și firește și-a venit pătimașa ’n fire, bună sdravănă ca mai nainte, par’că și mai veselă… Acuma cu câte daruri și cinste l-a ’ncărcat Caimacamul pe Negoiță, ce să vi-le mai înșir eu? – că vi-le puteți singuri închipui… I-a dăruit cu hrisov o moșie, s’o stăpânească de veci, și pe d’asupra l-a și boierit.

Trăià acuma Negoiță în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni și mai bine. Dar într’o zi, tocmai când își făceà după prânz tabietul boieresc, cu cafeà și ciubuc în pridvorul lui dela țară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine din spre miazăzì, un vârtej de praf, care se tot apropie… Ce să fie?… Sunt niște slujitori dela Curte: vin în goană cu ’naltă poruncă să’l aducă nepristan la Craiova.

Nu i-a prea plăcut lui Negoiță că i-au turburat tabietul; dar ce să facă?… Ajungând la curte, a sărutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în brațe, l-a sărutat pe frunte, și i-a zis:

– Prea iubite frate Negoiță, dacă ții la mine câtuș de puțin, să pornești fără clipă de zăbavă spre București: butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac din poște ’n poște… Fata Măriei Sale lui Vodă, Domnița, e apucată cum a fost și nevastă-mea, poate și mai rău, după stafeta ce primìi… Numai dumneata o poți scăpà… Aleargă!

– M’am fript! s’a gândit Negoiță; dar de zis, n’a putut zice nimic.

Caimacamul l-a strâns în brațe, l-a suit în butcă, și, mânați, bre! Surugiii au dat bice și călcâie, pe urmă țipete și chiote… Până a două zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiță techer-mecher drept la scara palatului domnesc din București.

Vodă și Doamna, frângându’și mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, și Vodă i-a strigat în grecește, cum vorbià p’atunci boierimea:

– Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!

Dar Negoiță – de unde să știe grecește? – a răspuns într’o doară:

– Cine nu’l caută, îl găsește, Măria Ta, dar cine’l caută! Să vedem!… să’l căutăm!… Dacă s’o puteà, și mie mi-ar păreà bine. Să vedem…

– Haide!

Și zicând asta, Vodă l-a ’mpins pe Negoiță până ’n sagnasiul din fundul sălii… Acolo stà Domnița grecește pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpușă cu gâtul de sârmă; într’una se chinuià așà de cinci zile cu dinții ’ncleștați și fără să ’nchidă ochii o clipă.

Cum s’a arătat Negoiță, Domnița a stat din cap și a ’nceput să țipe, apucată de toate năbădăile:

– Afară! dați’l afară, să nu’l văz în ochii mei pe râtanul de Negoiță! afară!… să vie băbaca!

Negoiță n’a așteptat mai multe și, în loc să se supere că’l gonește cu ocară, a ridicat așà din umeri, par’c’ar fi zis «De! dacă nu poftești!»… S’a ’ntors în loc și a voit să plece. Dar Doamna l-a apucat de mână; iar Vodă s’a apropiat de fiică-sa:

– Aicea sunt! uite băbaca matale!

– Nu tu! țipà fata. Nu te-am chemat pe tine! să vie băbac’ al meu!

– Eu sunt băbac ’al tău! a zis cu lacrimi fierbinți prăpăditul de bătrân.

Dar copila, țipând și mai grozav:

– Nu! nu ești tu! tu ești urît! tu du-te cu Negoiță! să vie căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac’ al meu adevărat!

La așà vorbe nebunești, Doamna a leșinat… Dacă nu erà Negoiță s’o apuce ’n brațe, cădeà lată. Au sărit cocoanele Curții și au luat-o s’o frece cu oțet de trandafir și să’i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul Vodă a ’nceput să se bată cu pumnii ’n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare țipà:

– Să’mi aduceți pe băbac’ al meu! pe căpitan Manoli! p’ala’l vreau eu!

In sfârșit, Negoiță zice lui Vodă la o parte:

– Măria Ta, la așà pătimași trebuie să le facem cheful deocamdată, că dacă ne ’mpotrivim, îi ațâțăm mai rău.

I l-au adus prin urmare pe căpitan Manoli… Mai rar așà palicar! înalt, spătos și mustăcios – o mândrețe de arnăut! și muiat numa ’n fireturi de sus până jos – să fie de fală pentru orice Curte Domnească!

Cu mustățile lui frumoase, înnecate de lacrimi, s’a apropiat căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica Doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s’a descruntat deodată, a zâmbit dulce și, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său să’i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândețe:

– Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor! să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsì!

Căpitan Manoli iubià, firește, pe Domnița din tot sufletul; dar așà hatâr mare nu-i puteà face fără voia stăpânilor. Iar Negoiță s’a gândit: «Așà ți-e vorba?… Bine!» pe urmă s’a ’ntors la Vodă și zice:

– Măria-Ta, ia să se dea toți într’o parte, să văz și eu mai aproape pe pătimașa.

I-au făcut toți loc, iar Negoiță s’a dus drept la Domnița care se sbuciumà și răcneà cât puteà:

– Afară Negoiță! Ieși afară, mojicule!

Dar el nu s’a sinchisit de pandoliile ei și i-a vorbit încet:

– Drăguță, eu aș zice să pleci mai bine de bunăvoie…

Aș! fata răcnià mai rău:

– Afară Negoiță!

– Și zi, așà, ai?… Nu vrei?

Ș’a dat s’o apuce de mână. Atunci Domnița l-a scuipat în față și i-a ars o palmă de i-au scăpărat ochii lui Negoiță.

El s’a șters cu mâneca pe obraz și ’ntorcându-se ’n loc spre Vodă, zice:

– Măria-Ta, patima asta vine aicea cu o ’mprejurare cum pân’ acuma n’am mai întâlnit… Că n’ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica… îmi trebuie un ajutor… Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gâlci și de năjit; e văduva unuia care și-a prăpădit averea ’n risipă și ’n desfrânări; a rămas mufluz, și-a luat lumea ’n cap și a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame… O chiamă Acrivița Ianuloaia, fata lui Hagì Cănuță…

La vorbele astea, Domnița a ’ncetat deodată cu țipetele ș’a ’nceput să tremure, clănțănind ca ’n toiul frigurilor.

– Așà dar, rog pe Măria-Ta să poruncească a pune iute caii, s’aduc numai decât pe Ianuloaia.

A vrut să facă un pas; dar Domnița l-a apucat strâns de pulpană, țipând apelpisită:

– Stăi, Negoiță!

Și… ce să mai lungim acuma povestea? – că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face – i-a trecut copilei, par’că numai visase cineva c’ar fi fost bolnăvioară; s’a gătit frumos, ș’a plecat veselă cu Doamna la plimbare, în butcă deschisă… Patru telegari cu falaitar, doisprezece arnăuți călări înainte și tot atâția în urmă, fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu’și mustățile… Și erà mare bucurie pe sufletul lui Vodă, când se uità dela fereastră cum sburà butca departe…

Negoiță a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-și aminte că mai are și alte daraveri în București, a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma Ianuloaiei… Casele cele frumoase, le vânduseră creditorii… Sărmana! părăsită de bărbat, trăià acuma la tată-său, la Hagìul… Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de așà frumusețe, mai ales cum se purtà ea acuma, cernită de sus până jos, ca orice văduvă jalnică… După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:

– Uite, cocoană; eu mă știu dator lui kir Ianùlea cu o sută de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, și ți-am adus datoria… Poftim!

Cocoana a ’nceput să plângă și să-l întrebe dacă știe el ceva despre ce s’o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate – se frige, o să moară de dorul lui. Negoiță i-a răspuns că nu știe nimica; iar, ca mulțumire că bărbatu’l îndatorase la vreme de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a stăpânì ea de veci viișoara lui dela Cuțitul-de-Argint, și i-a și dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. După aceea, ca să se mântue el odată de slujba doftoritului, s’a gândit câtva și i-a mai spus:

– Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în cinstea și pomenirea lui, vreau să te ’nvăț ceva, cu care, la prilej, să te salți bine din lipsă… Ascultă, rogu-te, cu luare aminte… «De câte ori ăi auzi c’a intrat dracu ’n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din orice loc, or de ce neam ar fi,… numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi gonì dumneata… Să’i zici pătimașei numai atâta, par’c’ai fi întâlnind pe omul dumitale: «Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?… și eu te căutam ca o nebună… fos-mu! parighoria tu kosmu!»

– De unde știi dumneata vorbele astea? a ’ntrebat cocoana privindu’l cruciș.

– Le-am învățat, de mult, dela un prietin… a răspuns Negoiță, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat:

– … Numai atâta să’i spui… Pe urmă, s’o apuci în brațe, tot cu gândul la kir Ianùlea; să te uiți la ea așà frumos, cum te uiți acuma la mine, s’o săruți cu foc și să n’o slăbești din dragoste până nu’i trece de tot… Firește că, după potriva ipochimenilor, n’are să’ți fie osteneala de geaba… Ai înțeles?

– Am înțeles.

– Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S’auzim de bine!

 

S’a ’nâpoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru cinci zile, numa ’n bunătăți și ’n cinste mare. Când ședeà el sus la masă cu Măriile Lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos sub ferestre meterhanèle și jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor ș’a prostimii. A opta zi, s’a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftànit și i-au dăruit Vodă și Doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar Domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Căpitan Manoli s’a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiță pân’ acasă. Toată vremea, pe drum, l-a îngrijit căpitanul ca un frate ziua și noaptea, cântându’i din gură și cu tambura manèle turcești și cântece de palicari de pân munții lui depărtați – și cântà strașnic; aveà și glas și pătrundere. I-a plăcut mult lui Negoiță tovărășia lui Manoli și, ajungând acasă la moșie, s’a crezut dator să poftească și el în gazdă pe căpitanul, care erà tot atât de plăcut și de bun, pe cât de voinic și de viteaz… Seara au cinat împreună, cu vin vechiu de Drăgășani, cu cafele și ciubuce, până târziu; iar, după cină, la care, osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât erà de mare palicar, înnecându-l deodată așà un parapon, s’a lăsat să’l podidească plânsul ca pe o femeie, și căzând în genunche, i-a zis gazdei:

– Eu sunt sărac, bei-mu (adică prințul meu), n’am să’ți dăruesc nimica de preț; dar numai Dumnezeu și sufletul meu știu cât îți sunt de recunoscător!… că, dacă se prăpădeà fetica, eu – uite, vezi hangerul ăsta?… până ’n prăsele mi-l băgam în piept!… că fără copila asta, ce s’ar mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli?

Ș’a ’nceput să sărute mâinile lui Negoiță și l-a rugat să’i primească ’n dar o pereche de mătănii dela Ierusalim.

Câtă vreme căpitan Manoli vărsà aici lacrimi de mulțumire, colo, departe, la București, se jeleà de durere Mitropolitul, că una dintre nepoțelele I. P. S. Sale începuse să aibă pandolii… Dar s’a ’ndurat Pronia și nu l-a lăsat să plângă prea mult pe robul Iubitorului-deoameni… Cum a intrat coana Acrivița pân gangul clopotniței, par’că i-a luat tinerei boala cu mâna… Și a zis bodaproste Ianuloaia când a plecat blagoslovită și mulțumită destul dela Mitropolie.

Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se adunà soborul demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuță, care se ’ntorsese și el la urma lui cu coada ’ntre picioare, rupt de oboseală.

Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu șart și mai frumos decât vi le-am putut eu povestì dumneavoastră. Impăratul a făcut un haz nespus și a zis râzând:

– M’am pătruns acuma cum merge pricina… Halal să’ți fie, dragă Aghiuță! frumos te-ai purtat, n’am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală?

– Intunecimea Ta, spre răsplată, două hatâruri am să ’ndrăznesc a cere.

– Spune, puiule dragă.

– Intâiu, pe Acrivița și pe Negoiță să nu’i văz vrodată p’aici!… Ducă-se la Raiu, să se ’mpace Sf. Petre cu ei cum o ștì.

– Bine… Și al doilea?

– Al doilea, să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m’am dăulat de atâtea trebușoare pe pământ.

– Bine, ș’asta!… ai dreptul să dormi trei sute de ani de aici ’ncolo fără să te mai supere nimeni cu nimic!

Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obiceiu și l-a trimis să se culce.

Și așà, au mers cocoana Acrivița și Negoiță, fiecare la ceasul său, în Raiu; iar Aghiuță s’a pus să’i tragă la soamne… și dormì! și dormì! ș’o fi dormind ș’acuma, dacă nu cumva s’o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine știe ce drăcii.

---