IN VREME DE RĂSBOIU

n sfârșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte ’ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Intâi începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Intre altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.

Popa erà un om cu dare de mână; rămas văduv, deșì foarte tânăr, trăià cu maică-sa. Ii mergeau treburile cât se poate de bine. In timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai aveà, se zice, și bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credeà că popa găsise vreo comoară. La așà stare, trebuià, se ’nțelege, să se oprească ochii tâlharilor.

Intr’o seară părintele Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l’a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopții, iacătă oaspeții negri: l’au legat, l’au schingiuit și i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsià; făceà poate greșeala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s’a și întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.

De mirare însă un lucru – popa aveà un buestraș minunat și două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – câinii din curte, niște dulăi ca niște fiare, nu dedeseră măcar semn de vieață! Hoții au fel de fel de meșteșuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă, pesemne, un fel de mâncare descântată, ori cine știe ce.

Pe preot l-au găsit a doua zi într’un târziu legat butuc, cu mușchii curmați de strânsura frânghiilor, cu călușu ’n gură, d’abià mai putând geme. L-au deslegat degrabă și bietul om a povestit, gâfâind și cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.

Nu trecură două săptămâni și se auzì de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare.

Arendașul dela Dărmănești a fost călcat de cu seara. Omul trăià acolo cu o rudă bătrână, o babă, care-i îngrijià de casă. Baba a făcut neghiobia să țipe, și arendașul și mai neghiob a tras cu revolverul. Atâta le-a trebuit! I-au chinuit, i-au fierăstruit până i-au dat gata. Nu se puteà ști cât jefuiseră, desigur fusese o sumă însemnată – arendașul vânduse de curând o cătățime mare de bucate.

Dar în sfârșit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiți cu negru căzură în lanțurile justiției azinoapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăștiase într’o clipă ca o lumină liniștitoare peste câte trele hotarele bântuite.

Către seară se întorceà acasă, călare pe buestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau sdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, – vindeà vite și cumpărà porci. Pe unde umblase n’aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl așteptà cu masa; fiul n’aveà poftă de mâncare; îi erà degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, frate-său mai mare.

Hangiul erà foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i-se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar cum se cade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! negreșit trebuià să-i vie și lui rândul odată și-odată.

Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătià s’o’nchiză.

– Neică, zise el privind ciudat și sperios în toate părțile, aș vrea să-ți spui ceva numaidecât.

– Ce?

– Ai să vezi. Inchide și aide ’n odaie amândoi… am venit la d-ta ca la un duhovnic…

După aerul și tonul tânărului, fratele mai mare nu știà ce să crează; totuș înțelese că preotul aveà lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi și pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei și poarta hanului, și, după ce toată lumea se liniștì, intră în odăiță unde așteptà popa trăgând tutun și oftând greu.

– Ce e, mă?

– Am venit la d-ta ca la un duhovnic… N’aude nimeni?

– Aș! cine s’auză?

– Neică Stavrache, zise popa înnecat, m’am nenorocit!

– De ce?

Popa a ’nceput să plângă cu hohot și să se bată cu pumnii în cap. Neica Stavrache nu înțelegeà deloc.

– Ce să mă fac?… ce să mă fac, neică?… spune d-ta, că mi-ești frate mai mare…

Ce aveà preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de ’nțeles, firește; așà de greu că d-l Stavrache, mai întâiu, nici n’a voit să crează.

Cum s’a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și cuprins, mai bogat decât multă lume dinprejur! – frate-său! preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea erà adevărat. Dracu’l împinsese! Și nenorocitul își povestì din fir în păr toate isprăvile. Călcarea dela el fusese un marafet ca să adoarmă bănuelile. Cu câteva zile înainte, un notar de sat – erà cam beat – dușman vechiu al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: «Bun buestraș ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile’n urmă!» și pe urmă: «Bine-ți merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie! Cum de nu ți-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că ești dres!»

Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă dela arendașul Dărmăneștilor… Dar nu popa îl omorîse; el luptase cât putuse să-i oprească dela așà crudă faptă; ce erà să le faci însă? erau îndârjiți: baba tipà și arendașul a tras cu arma – nu mai erà chip să stăpânești pe băieți.

Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poterașii și pe el… Dar toți cetașii sunt prinși… Or să-i pună la casne… ei au să spună tot… tot… Or să pună mâna și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgeà părul din cap.

– Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă!

– Cum?… Nenorocitule! să fugi! să piei! să te’nneci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele.

Pe când vorbià d-l Stavrache, deodată s’aud afară sgomot, strigăte și bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniți.

– Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de sub anteriu.

Dar bubuiturile se ’ndesesc, – sunt oameni mulți afară. D-l Stavrache, fără să mai asculte de stăruințele popii, care tremură ca varga, îl împinge cât colo și trece ’n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă și mai tăcută; nu râde și nu chiuește așà cu chef pe la miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: «Numaidecât!» aprinde lampa și merge să deschiză.

In adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câteva trăsuri, conduși de une ofițer și doi sergenți rezerviști, către Dunăre – la răsboiu. Poposesc două-trei ceasuri acì, să odihnească și caii; despre ziuă or să se pornească; trebuie s’apuce trenul militar care trece dimineața la stația cea mai apropiată – cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și cântă, și râd, și fac fel de fel de nebunìi.

D-l Stavrache face tot ce poate ca să ’ndatoreze pe bravii tineri. După ce au băut binișor, se aștern unul lângă altul, ticsiți în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fără grije dorm buștean. Hangiul, posomorît, stă câteva minute la gânduri adânci; dar deodată fața i-se luminează: înăuntrul frunții a scânteiat o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde-l așteptà cu atâta nerăbdare cainicul.

Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de ’ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arătà numai ce au făcut. Preotul Iancu s’a așezat pe scaun în mijlocul odăiței. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a ’nceput să’i reteze pletele; apoi tot mai scurt și mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte de grabă.

La patru despre ziuă, voluntarii s’au deșteptat, s’au pus la rând și s’au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a incassat suma de douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:

– Uite ce e… e acì un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu d-v… Il primiți?

– E vârstnic?…

– Da.

– Are părinți? ori copii?

– N’are nimic.

– Are formele gata? a întrebat ofițerul.

– Forme n’are; dar… să le faceți d-v.

– Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie.

– Da’ nu s’ar puteà să’l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde vă duceți?

– Ba… s’ar puteà.

– Atunci…

Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu – un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt – o înfățișare demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un «ura» puternic de s’a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s’a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite ’napoi.

* * *

De mult nu se mai pomenià acum în sat de preotul Iancu… Se ’nnecase? îl răpusese cineva? Nici urmă nu lăsase, par’că intrase în pământ. In locul lui se orânduise alt preot; nu’l putuseră așteptà oamenii, cât lumea; nu puteà rămâneà sat de creștini fără liturghie.

Când d-l Stavrache se ’ntorceà dela parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la ’nceputul lui Decemvrie – (bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 Noemvrie) – se întâlnì cu factorul rural… O scrisoare cu timbrul dela Turnu-Măgurele și cu data din ajunul morții bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede omul, deprins a nu mai așteptà zadarnic vești dela acela pe care’l credeà pierdut deabinele, se închise în odăiță și desfăcù nervos plicul:

D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului, și foarte înduioșat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de așà de departe ca să aducă în liniștitul sat un fel de răsunet al sbuciumului din locurile răsboiului. Fugarul erà dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj și cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag dela inamic, într’o încăierare unde ai noștri erau aproape sdrobiți; fusese numit sergent pe câmpul de onoare, căpătând «Virtutea militară» și o decorație rusească. In curând Plevna erà să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate.

Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înțelesuri din chipurile omenești, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petreceà nimic analog cu bucuria la citirea veștilor despre succesul de bravură al răspopitului.

Hangiul mototolì hârtia după ce mai privì bine data: în adevăr, scrisoarea erà expeduită cu trei zile mai ’nainte de luarea Plevnei. Dar acuma… Plevna erà luată – asta se svonise oficial în toate unghiurile țării.

Primarul mai știà, tot din izvor oficial, că voluntării au să fie liberați zilele acestea spre a se ’ntoarce pe la căminuri, fiindcă răsboiul s’a sfârșit.

– Dar… întrebă distras d-l Stavrache, ce s’o mai fi făcut cu tâlharii prinși astă-primăvară?

Tâlharii fuseseră osândiți la diferite pedepse și de sigur erau și așezați la locurile de muncă.

– Care va să zică, clipì gândul hangiului, nici vorbă n’a fost la judecată despre popa, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători!

… Dar o să ’ndrăznească să se mai întoarcă?

… Dar dacă îndrăznește și se ’ntoarce?… Atunci, ce-i de făcut?

… Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba!

… Dar dacă ’i vine așà o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmple-se orice s’o întâmplà! că odată a purtat barbă și plete.

… Da, dar atunci procurorul îl rade și’l tunde deabinele.

… O venì?… n’o venì?…

Pe când d-l Stavrache își ridică așà de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacă-tă altă scrisoare: e tot dela Turnu-Măgurele – de astădată însă e slovă străină… Slovă străină!… Ei! lucru Dracului!…

D-l Stavrache a plâns mult, mult, sdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-și facă de inimă! Nu trebuie să se lase copleșit așà de durere. A strâns bine scrisoarea; s’a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n’are alt moștenitor.

II

De mult acuma d-l Stavrache stăpânește merazul rămas dela frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s’a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește.

Avocatul povățuise destul de limpede pe hangiu…

Un om stăpânește o avere; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă vreme nu’l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n’are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai la urmă, situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.

– Averea a fost a Popii?

– Da, a Popii.

– Făcută de el, din munca lui?…

– Cea mai mare parte.

– Popa are copii?

– N’are.

– Are femeie?

– Nu.

– Are părinți?

– Nu.

– Mai are alt frate?

– Nici unul, decât pe mine.

– Atunci… stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supărà cineva, atunci vino la mine… Numai unul singur te-ar puteà călcà…

– Cine? întrebă d-l Stavrache.

– Popa.

Moștenitorul zâmbì și cu siguranță răspunse:

– Aș! nu mai poate călcà, săracul!

Apoi, văzând că răspunsul său prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbì s’adauge cu tonul cel mai duios:

– Cine știe unde s’o fi prăpădit bietul frate-meu, dacă n’a mai venit el la avutul lui de atât amar de vreme!

Au trecut cinci ani dela răsboiu și nimeni, în adevăr, n’a supărat pe d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintirul, care venià din când în când, de pe altă lume, să turbure somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa aveà dreptul să neliniștească pașnica stăpânire a hangiului.

Dar orice se ’ntâmplă des, nu ne mai mișcă; orice minune a treia oară, trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primì fără multă emoție vizita înstrăinatului, care venià cine știe de unde, de departe.

D-l Stavrache stà în odăiță, căutând să desfacă niște socoteli încărcate, când intră nenorocitul fugar.

Stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă, și cu ochii’n fundul capului ca în clipa morții, ocnașul erà îmbrăcat în haina vărgată dela ocnă, de unde scăpase ca prin minune, pilindu’și lanțurile.

Umblase prin codri, nemâncat; trecuse prăpăstii; haina și nădragii îi erau numai sdrențe; opincile sfâșiate; palmele și tălpile picioarelor și gleznele pline de sânge. Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său.

– Ticălosule! strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele!.

Fugarul a plecat oftând și când a ajuns în prag:

– Nene, zice, fă-ți pomană, dă’mi o bărdacă de apă.

Atâta a putut să zică și a picat jos moale ca o cârpă.

Lui d-l Stavrache i s’a făcut milă; s’a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l puteà lăsà să moară ca un câine. Ocnașul în luptă cu moartea, s’a acățat de frate-său cu o mână de gât și cu alta de brațul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos; a încercat odată, de două, de mai multe ori din răsputeri – de geaba: toate opintelile și sudorile fuseseră de prisos; trupul greu ca plumbul erà peste putință de deslipit dela pământ.

Hangiul simțind că se frânge dela mijloc, voì să dea drumul murindului și să se ridice în picioare ca să răsufle și să-și recapete puterile. Dar încercarea aceasta fù și mai grea decât cea dintâiu: ocnașul, în ceasul morții, se încleștase cu o putere covârșitoare de gâtul și de brațul hangiului.

Se opintì încă odată cu supremă energie, ridică dela pământ pe nenorocit; dar acesta fù apucat de un cutremur grozav, se sbătù din toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortăciune, cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunchiă, îl trântì jos și-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi, începù să râză ca un nebun, scrâșnind din dinți, și-i zise:

– Gândeai c’am murit, neică?

A stat mult astfel d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnașului; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o săritură desnădăjduită… Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în ușă, ușa s’a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunerecul nopții.

D-l Stavrache erà ’n picioare, în mijlocul odăiei, tremurând din toate încheieturile și făcându-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine; dar urîtă vizită.

Până la ziuă, d-l Stavrache s’a plimbat p’în odaie de colo până colo; s’a ’nchinat într’una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaților, și a băut mereu rachiu bun, ca să-și îndepărteze gândurile rele.

A doua zi s’a dus la biserică și a aprins lumânări pentru sufletele morților. Apoi, deșì sdruncinat, și-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea… mai cu seamă și-a petrecut vremea cu niște vin care pornise să se turbure și să se oțețească… acù erà limpede ca untdelemnul franțuzesc și dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima nimica; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză; tocmai în spre seară de tot a gustat nițel pește sărat cu usturoiu și a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s’a ’nchinat frumos și s’a culcat cu gândul la cine știe ce.

---

Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui butoiu dogit, lăsat gol într’adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse ’n fine așà de larg încât conștiinței îi erà peste putință din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărtà – omului i-se pare c’aude afară un cântec de trâmbițe… militari, de sigur.

Hangiul ascultă mai bine: cântecul strălucește din ce în ce mai tare. Se apropie.

D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii.

E o zi luminoasă de primăvară.

In adevăr sunt niște militari, o companie care urcă la deal în marș de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alaiu după militari.

Au ajuns în fața hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc.

Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul!

Căpitanul bagă sabia în teacă și înaintează către d-l Stavrache; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede ușa și ’ncearcă s’o încuie; dar până să clipească, ușa sare din țâțâni, și căpitanul s’arată ’n prag și, râzând cu hohot, strigă:

– Gândeai c’am murit, neică?

Stavrache trece ’n tindă – căpitanul după el; fuge în odăiță – de geaba: nesuferita arătare îl urmărește de aproape.

Ne mai putând răbdà prigonirea, hangiul se repede sălbatic și apucă de gât pe căpitan; acesta se lasă fără a face o mișcare.

Hangiul se ’ndârjește și-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului, strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicei. Dar cu cât strânge mai tare, cu atât chipul căpitanului se luminează; cu cât el scrâșnește, cu atât militarul râde mai sgomotos și mai vesel. Și când d-l Stavrache își descleștează degetele amorțite și cade pe o laviță, căpitanul îl întreabă:

– Gândeai c’am murit, neică?

Și rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucișate și cu privirea țintă asupra lui Stavrache. Apoi făcù un semn poruncitor, la care hangiul se supuse. Ieșiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, trâmbițele sunară, soldații își ridicară armele și, urmată de obștea satului, compania plecă, în frunte cu căpitanul al cărui râs acoperià cântecul trâmbițelor și sgomotul mulțimii.

---

Disdedimineață, d-l Stavrache, tremurând de friguri, erà la popa satului rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă…

III

Erà o sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știà vita cum să se ’ntoarcă să poată răsuflà. Deșì aproape de nămiez, în tot satul erà astâmpăr desăvârșit ca’n puterea nopții; ba nici glas de câine nu se mai auzià – cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților! Drumul par’că erà pustiu: care om cuminte să’nfrunte așà tărie de vreme? Pe la toacă, s’a hotărît vântul să bată numai dintr’o parte; ploaia a contenit; a ’nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s’a pornit crivățul s’o vârtejească. Așà vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n’are nici pentru vatră, nici pentru căldare!

D-l Stavrache n’a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă, ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce; dar așà, de geaba! Pe așà vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece ’n odaie, la căldură: călători n’or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță ’n curte și să bată la ușa din dos.

In adevăr, după ce se desmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacătă, pe ’nseratele, că bate cineva la ușă.

– Care-i acolo? întrebă hangiul.

– Eu, domn Stavrache, răspunde un glas slab de copilă… Deschide…

Hangiul trage veriga. Vântul de-afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru o fetiță foarte rebegită. Copila d’abià poate vorbì; fălcile îi sunt înțepenite de frig, deșì, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său; pe picioarele goale niște cismulițe vechi ale măsii, și pe cap un testemel.

– Ce vrei?

– M’a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuică.

Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.

– Da’… zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică’n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate… și… să măsori bine…

– Da’ bani ai adus?

– Ba!… zice că să scrii.

– Iar să scriu?

Și d-l Stavrache, urmat de fetiță, trece ’n prăvălie bolborosind:

– Scrie-v’ar popa să vă scrie, de pârliți!

In prăvălie d’abià se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s’apleacă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și dă să-l vâre iute sub mintean; dar d-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori știà că fusese un covrig pe tabară și acù pierise? că fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul înghețat.

– Lasă covrigul jos, hoațo!… De mici vă ’nvățați la furat, fire-ați ai dracului!

Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în negura nopții viscoloase.

Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruț, a mai cotrobăit prin odaie… Să fi trecut așà ca la vreun ceas, când prin urletul viforului, i-se pare c’aude glasuri de oameni afară… Ascultă cu dinadinsul – urechea nu l’a amăgit. De astădată se aud și bătăi în ușa dela drum a prăvăliei. Mușterii… călători… Cine dracu mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare și trece ’n prăvălie la ușe, unde cei de-afară bat mereu.

– Care-i acolo?

– Oameni buni!

E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide.

– Bună vremea! zice o momâie de om, înalt și spătos, cu o glugă mare, și intră, pe când altul, tot așà de îmbrobodit, stă în fața cailor, cari nu se pot astâmpărà locului de bătaia vremii.

– Bună să-ți fie inima! răspunde gazda.

– Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiți, noi degerați. Să punem caii la grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă.

– Bucuros, zice hangiul… Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de deschis.

Din norocire, poarta erà nemețită numai pe din afară; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul erà limpede. Doi argați ieșiră din grajd, poarta trosnì spărgându-și lipiturile de ghiață, sania fù trasă în curte și caii puși la iesle.

Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară ’n căldură. Se vedeau pe cât se poate vedeà pe ’ntuneric, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce…

Când d-l Stavrache se ’ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin și pahare, găsì pe unul din musafiri în picioare, încălzându-se lângă sobă, acela care intrase întâi; celălalt erà culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se ’ntinsese să-și desmorțească oasele.

– N’ai ceva mezelic?

Se aflà… Măsline, costițe de râmător, afumate, pastramă și telemeà… Pe când gazda căutà în prăvălie, cu ușa dela mijloc deschisă, auzì pe musafiri vorbind așà de încet că nu putù înțelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzù că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie.

– Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, și așezându-se singur la masă, începù să guste cu mare poftă.

Mâncând, firește, începù vorba.

– Strașnic viscol, domnule!

– Da’ de unde sunteți dv.?

– De departe…

– Și încotro vă duceți?

– Nu știu… Să mă crezi că nu știu. M’a luat prietenul cu el așà, tovarăș de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat.

– Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile; să umble omul așà pe drumuri fără să știe unde merge…

– Ei, de! răspunse simplu musafirul; vezi?

– Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândì nițel, gazda:

– Dumneavoastră sunteți… negustori?

– Nu.

– Foncționari…

– Știi, nici tocmai funcționari; dar… cam așà.

– Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții.

– Ba nu!

După o pauză, în timp ce musafirul băù unul după altul două pahare de vin:

– Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache.

– De unde știi că mă chiamă Stavrache?

– Mi-a spus prietenul.

– Da’… dumnealui… de unde știe?

– Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-erà frică să înoptăm pe așà vreme; zice: n’ai grije; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache.

– Pe semne că m’o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul și dete să se apropie de pat, să vază mai bine pe omul care dormià cu fața la perete. Când, deodată:

– Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni? zise omul de pe pat, râzând și ridicându-se drept în picioare în fața hangiului.

Tot viforul care urlà în noaptea grozavă să fi năpădit dintr’odată în țeasta lui Stavrache, nu l’ar fi clătinat mai cu putere decât înfățișarea și vorbele acestea!

Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putù închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene dealungul trupului, care se’ntinse’n sus, înnălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l’ar fi tras de păr vrând să-l desprindă dela pământ unde par’că erà înșurupat… Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese; apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și ’ncepură să frământe ’n sec din degete; ochii ’și întoarseră privirile din adânci depărtări de afară, afundându-le treptat înnăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate; gura se ’nchise și fălcile se ’ncleștară.

– Șezi, neică, zise fratele mai mic, așezându-se la masă.

Hangiul ascultă.

– Te miri, firește, că mă vezi…

Hangiul zâmbì.

– Mă credeai mort, nu’i așà?… Aș! scrisoarea din urmă a fost o glumă…

Hangiul începù să râză.

– Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi… E vorba de dreptate frățească… Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu… de! până acuma m’am învârtit în lume cum am putut; de-atâta vreme nu te-am supărat… Acù… ce să-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului… și de-aia am venit… să nu mă lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai… Nu bei și d-ta cu noi?

Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul; îl duse spre gură, dar gura rămase ’ncleștată, tremurând și, ca și cum ar fi băut, deșertă paharul peste bărbie pe sân.

Musafirii se uitară lung unul la altul.

– … Dacă până poimâine n’am cincisprezece mii, trebuie să mă ’mpușc… Neică! adaugă omul cu multă căldură; neică! să nu care cumva să mă lași… Nu zici nimic?

Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit; se duse drept la icoane; făcù câteva cruci și mătănii; apoi se suì în pat și se trântì pe o ureche, strângându-și genunchii în coate.

Pe când musafirii steteau nedomiriți, uitându-se când la unul când la altul, când la omul ghiemuit, acesta începù să horcăie tare și să geamă.

Dormià?… Visà urât?… Așà de repede s’adoarmă?… Se preface?…

Dar n’apucară să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăelile se porniră ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremurà tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți.

Fratele se apropiè de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet! – ca și cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghiu roșit în foc – și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile ’ncleștate, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se repezì, apucă masa și o trântì de dușumeà, făcând tot țăndări.

Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela icoanelor și de tăciunele din vatră.

Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet sguduitor și se năpustì asupra lui frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el.

– Săi, că mă omoară!

Tovarășul voì s’apuce pe Stavrache dela spate; acesta părăsì pe cel trântit, se ’ntoarse ’n loc și ’nhăță pe celălalt de gât: într’o clipă la pământ.

– Mă strânge de gât! vrea să mă muște!

Atunci începù o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de amândoi uniți, hangiul mai aveà și o repeziciune de mișcări ne’nchipuită. S’ar fi sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu’i dedeà fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua dela brâu… Stavrache ocupat cu tovarășul nu luà seama că i-se întâmplă ceva la picioare; fratele i-le apucă, le ’nfășură de două ori strâns bine și închise căpatul curelii în cataramă; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș, dete să se ’ntoarcă în loc; dar picioarele nu se mai putură cumpănì. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului, așà că Stavrache, șovăind, nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbușì ca un taur, scrâșnind și răgind.

Viscolul afară, ajuns în culmea nebuniei, făceà să trosnească zidurile hanului bătrân.

Până să se ridice hangiul într’un cot, îl răstigniră jos. Ii prinseră fiecare câte o mână, i-le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i-le legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipà și râdeà cu hohot. Acù erà legat butuc.

Tovarășul se suì în pat, luă candela dela icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsì și o aprinse. Cum îi dete lumina’n ochi, Stavrache începù să cânte popește.

– Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază.

– N’am noroc! răspunde fratele.

Sdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privì lung asupra celui țintuit jos, care cântà ’nainte, legănându-și încet capul, pe mersul cântecului, când într’o parte când într’alta.

---