PĂCAT…

I

n băietan voinic – barba deabià-i mijește și sub căciula de oaie părul creț și des… și niște ochi blânzi și mintos tânăr. Când a plecat de-acasă să meargă la București p’atâția ani în școli, mama lui – de treabă femeie! – l-a sărutat de atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula și iar l-a sărutat, și i-a zis:

– Niță, mamă, te duci frumos și sănătos: să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului să-mi vii înapoi tot așà!

Și cât erà de cuminte bătrânica, nu s’a mai putut stăpânì… a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece, și ea l-a ținut să-l mai mângâie încă. Lui i-ardeà să se ducă, și măcar că-i erà dragă mama, par’că aveà acum necaz pe ea că’i prea întârziază plecarea. A plâns și el, ce-i drept, de plânsul ei; dar pe când ochii-i erau triști, închipuirea sburà cu bucurie pe drumul ce i-se deschideà lung și necunoscut înainte.

 

Trei ani de o neclintită monotonie… Aceleași ceasuri… aceiași pași… trei ani întregi! Al patrulea, deșì se anunțase dela început a urmà aceeași neabătută cale, păstrà pentru mai târziu o noutate, o ciudată surprindere.

Alături cu seminarul, o casă veche boierească… Dela ferestrele și de pe pridvorul din spatele ei, se vedeà peste zid în curtea de recreație a școlii. Odată, într’o zi de sărbătoare, Niță se plimbà singur p’în curte cu o carte în mână: rămăsese în școală să se prepare de examenele apropiate. Erà o dogmă încâlcită: el ocolià curtea repețind pe de rost cu cartea ’nchisă ’n mână. Anevoie se puteà ține minte așà fraze torturate… Deschise iar cartea…

Trecând prin dreptul zidului, seminaristul tresărì: un ghemotoc de hârtie îl lovì pe mână și alunecând peste cartea deschisă, sărì cât colo înaintea lui. Niță se oprì pe loc… Neapărat, iar o glumă a vreunui camarad… un miez de pâine muiat în cerneală… sau cine știe ce.

Se uită ’mprejur… In curtea școlii nimeni… Lovitura venise dinspre casele de alături… Ridică ochii ’n sus și văzù la cea mai apropiată fereastră vecină, care erà deschisă, perdelele mișcându-se ca și cum ar fi fost cineva ascuns îndărăt… Ce-o fi?

Să vedem… Seminaristul s’aplecă și luă ghemotocul: erà ceva înfășurat înăuntru… Voì să-l desfacă… O înțepătură… Un ac cu gămălie! Ce păcăleală proastă!… Supărat, trântì ghemotocul și începù să șteargă degetul împuns, în vârful căruia, după fiece storsătură, creșteà repede la loc o mărgeà mare, roșie.

Ghemotocul, izbit cu necaz de pământ, se desfăcù… între cutele lui o floare!… Cu mirare și cu mai multă luare aminte ca ’ntâia oară, el ridică binișor hârtia… In adevăr erà o garoafă – ca sângele ce’i curgeà din deget – ruptă de curând…

Desfăcù atunci mai bine… Ceva scris…

Trupul tânăr se simțì furnicat din creștet până ’n tălpi de un fior fierbinte… Căldura toată i-se urcă la frunte… Ascunse în sân hârtia și floarea, cercetă de jur-împrejur cu ochii să nu fi văzut cineva din școală cele petrecute, și fugì înăuntru fără a mai cutezà să ridice ochii la fereastra unde se mișcau perdelele.

Bolnav… Friguri și bătaie de inimă, încât nu se puteà ține pe picioare. Părintele-directorul s’a convins că e rău băiatului, și l-a trimis să se odihnească. Niță s’a suit în dormitor, s’a aruncat în pat, a scos din sân floarea și biletul ș’a citit încă odată, iar, și mereu:

– Ești frumos… Dacă ai vrea, te-aș iubì mult.

… Dacă ar vrea!…

Cine să fie? El nu e copil; e flăcău de douăzeci și trei de ani… Cine?… O femeie!

Bolnavul sare din pat, iese din dormitor și fără să mai anunțe pe cineva, după cum cere regulamentul, iese pe poartă. Pe dinaintea caselor vecine, el își potolește pasul și trece peste drum ca să poată apucà toată fațada dintr’o singură căutătură. Ferestrele dela pod sunt toate închise și perdelele lăsate.

El știe că e frumos… Mama i-a spus-o adesea, poate mai adesea fetele din sat, dar de sigur, mai mult decât toate, sora lui Cuțiteiu, Sultana, care nu i-a spus-o niciodată… Cu dragoste amestecată și cu puțină mândrie zâmbește el când îi vine acù în minte mama lui.

S’a înserat bine și seminaristul tot se plimbă de colo până colo pe dinaintea casei unde se află acea femeie care l-ar iubì mult «dacă ar vrea el»… Clopotul pentru cină sună la școală. Asta’l deșteaptă; el grăbește și intră.

Sunt toți la masă; lui nu-i e foame… Merge și se culcă, așezând sub pernă biletul și garoafa, după ce iarăș privește îndelung icoana acelor vorbe, pe care de-acù nu le mai poate uità vreodată.

Sgomotul celorlalți băieți venind în dormitor îl supără foarte. La intrarea lor, el vâră iute mâna sub căpătâiu, apucă bogăția ascunsă și stă nemișcat… Unii îl întreabă câte ceva… nu înțelege bine ce… el nu suflă, prefăcându-se adormit.

Aproape de miezul nopții… Dorm în sfârșit toți. Niță se scoală încetinel și cu cea mai mare precauție iese; găsește ușa sălii pe pipăite și coboară în curte… La fereastră lumină… geamurile deschise și perdelele lăsate. El rămâne cu ochii pironiți acolo, rătăcind în altă lume, pe care o visase par’că adesea, dar nu sperà s’o vază vreodată.

Flăcăul își umflă pieptul, întinzându-și brațele, amorțite de friguri, până-i trosnesc încheieturile, când perdelele se dau într’o parte și o femeie pune mâna pe geamuri să le închiză. Seminaristul îngheață; vrea să strige, dar nu poate, și, până să treacă efectul loviturii, fereastra e închisă, perdelele lăsate la loc și lumina stinsă.

Se apropie de ziuă când tânărul se hotărăște să se întoarcă ’n dormitor… Se trântește pe brânci în pat, își reazimă inima, în care simte o strânsoare nedefinită, pe mâna dreaptă, și pe cea stângă fruntea caldă – adoarme și doarme dus până la clopotul de gustare.

Trei nopți de pândă… patru… cinci… și tot atâtea zile mai grele ca nopțile: ceasuri de cursuri și de meditații… sgomotul camarazilor, neputința de a stà singur cu închipuirea lui… și frigurile… și ferestrele tot închise… și perdelele veșnic lăsate.

 

Doctorul, un om de spirit, când părintele-directorul i-a prezentat pe Niță, l-a mângâiat pe tânăr, apucându-l în glumă de tuleiele din barbă, ș’a zis:

– N’are nimic, părinte… să se plimbe mai des… și ’i trece.

Dumineca… In sfârșit!

Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferit să steà la școală ca să se poată ajunge cu lecțiile, rămase ’n urmă din pricina frigurilor… Firește că superiorul a fost încântat de atâta sârguință.

Dejunul s’a isprăvit… Acum școala este iar deșeartă. Silitorul seminarist trece către curtea din fund… Dar dacă ferestrele or fi tot închise?… Nu – și n’apucă să ridice ochii doritori, și vede venindu’i prin aer un nou ghem, care ’ntr’o clipă îi cade la picioare… Ăsta nu mai e prins cu un ac – e legat cu o cordeluță roșie:

– Treci la miezul nopții… Te aștept… O să vezi cât te iubesc.

Și nici o mișcare la perdele… nici o arătare!…

Ziua trece încet… e însă uneori atâta dulceață și’n chinul așteptării! Dar noaptea! niciodată n’au adormit seminariștii așà de târziu!… Din norocire, mai pe urmă nici o piedică.

Sare peste poartă fără sgomot și se ’ndreaptă sigur către ținta știută. O femeie în umbra gangului!… El se oprește înnecat. Ea îi șoptește: «Vino, te așteaptă!»… Atunci… nu e chiar asta!

El se lasă să-l ia de mână și să-l ducă p’în întuneric încetișor… O scară strâmtă… încăperi întunecoase… iar câteva trepte. Voinicul merge mașinal, lăsându-se târît ca un copil somnoros de mâna femeiei. La fiece pas nesigur, la fiece șovăire, o oprire de un moment, o povățuire discretă, o șoaptă de încurajare și înainte!

Se opresc… Femeia îl lasă de mână… O clipă, părăsit în locul orb și necunoscut, el e ’n pierzare – o coloană aplecată căreia i s’ar smulge propteaua de siguranță, – aude urechile cum îi țiuiesc de tare și simte genuchii părăsindu-l.

Acum femeia lovește surd cu vârful unghiilor pe o ușe – sunt lângă o ușe – care îndată se deschide.

E lumină înăuntru – lumină albastră… un albastru molcom și leneș… Femeia care l-a condus p’în întuneric îl împinge binișor în lumină. Coloana cedând se apleacă, cu toată greutatea trupului puternic de douăzeci și trei de ani, în albastru… și ușa se ’nchide pe dinafară.

 

Vorbe?… Incap vorbe?

Cum o femeie știe alintà – cum degetele ei delicate se înfig în mușchii încordați – și gura ei rece ca ghiața – și ochii ei beți – și puful mărunt de pe obrajii aprinși sbârlit de fiori – încovoeala lâncedă a trupului – izbiturile inimii ei de pereții sânului – și mirosul fără nume ce’i radiază din rădăcinile părului – și cât e de bine să te părăsești în stăpânirea acestor atâtea simțiri ce te ’nvăluesc din toate părțile ca niște vârteje de aburi calzi saturați de esențe adormitoare…

Cu vorbe să le spun?… Astea se simt și se gândesc, de spus nu se pot spune… A fost o smăcinare a sufletului, dulce și dureroasă, o exaltare a simțirii, îngrozitoare și delicioasă.

Multe nopți asemenea și fiecare neasemănate… Libațiuni sub razele lămpii albastre; toate nebuniile închipuite și neînchipuite; anecdote picante de care el aveà un repertoriu popular așà de bogat; scene de gelozie fără cuvânt și din chiar senin; și jocuri, și mușcături; și lupte, atât de inegale, pentru ea ca putere, pentru el ca farmec… ș’apoi, după atâta oboseală, povestirea reciprocă a celor întâmplate mai nainte de-a se cunoaște.

El aveà puțin de povestit… Așà erà de strâmt satul unde trăise și așà de puțin însemnată vieața lui până când «l-a înțepat un ac cu gămălie!»… Șiret țăranul – țineà mult la această cădere de frază; știà el bine că, însoțită de sugerea degetului înțepat și de o privire pe sub sprâncenele posomorîte cu bunătate, are să fie cu prisos răsplătită.

Ea însă aveà mai multe de spus, și povestea ei erà destul de tristă. – Cinci ani de vieață cu un om istovit, apoi nebun și paralitic; în urmă, văduvă, cu un copil bolnav și càpiu, – o fetiță, care roade și mănâncă lucrurile din casă și care trebuie păzită foarte de aproape să nu dea foc. Interese mari… o avere colosală… consiliu de familie… soacră și cumnați – niște creaturi aspre și brutale, care fac împrejuru-i o poliție desgustătoare.

Și acì, față cu fraza lui de predilecție, venià așà de potrivit:

– Inchipuie-ți ce sete mi-e de vieață! ce dor mi-erà de tine!

Căldura strânsă atâta vreme în ființa aceea frumoasă, se revărsà acuma ’n afară cu o pornire nebiruită: a fost pentru el scurtă, dar plină acea vreme fericită.

 

S’a sfârșit însă.

El a trebuit să renunțe la ea, când între ei s’a ridicat zidul consiliului de familie. Acesta, firește, nu puteà îngăduì o așà rătăcire… Plângeri… revoltă – de prisos. O ultimă sforțare din partea desperatului a fost întâmpinată într’un chip deciziv.

Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească recomandațiile imperioase ce-i fuseseră comunicate și să calce pragul, pe care altdată pășià la fericirea ce-o socotià un drept câștigat scump, a trebuit să-și plătească pasul imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar oricum prea sălbatică. Sbirii însărcinați cu corecțiunea cutezătorului, au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără veste, a fost strivit de lovituri… capul spart, pieptul pisat cu călcâiele. In stare de completă nesimțire, a fost aruncat în poarta școlii, unde l-au găsit, a doua zi dimineața, oamenii de serviciu mai mult mort decât viu.

Toate alergăturile și stăruințele părintelui-directorul ca să facă a se descoperì și pedepsì criminalii, care atentaseră așà de crunt la vieața elevului favorit, au trebuit să înceteze. Bătrânul a fost chemat înaintea înaltelor fețe păstorești. Acelea i-au adus aspre mustrări că nu-și vede de datorie, că nu îngrijește destul de serios de moralitatea școlarilor, și l-au făcut să înțeleagă că, dacă voește să mai rămână director, n’are să se amestece în cele ce se ’ntâmplă afară din poarta seminarului: asta e treaba obrazelor judecătorești, nu a celor bisericești!

Niță a stat mult între vieață și moarte; luni întregi au trecut până să se poată întremà. El n’a murit din asta; dar poate că nopțile pe care mama, chemată în grabă, le-a petrecut la căpătâiul nenorocitului, să-i fi scurtat cu mult zilele bietei bătrâne. De atunci el a rămas cu o boală de inimă, care i-a cauzat până la moarte multe momente neplăcute.

Dar erà întremat… El pornì să caute norocul pierdut… Prea târziu… Casele se dărâmau și lucrarea începuse din aripa unde altdată erà odaia albastră… Femeia murise… Copila bolnavă erà într’un institut de educație în străinătate… Consiliul de familie nu stăteà cu mâinile ’n sân.

Mai întâiu o resemnare sfântă, apoi puțin câte puțin dacă nu uitarea, cel puțin potolirea dorului sub grămădirea anilor. Zece ani!… Seminaristul este acuma preot, – preotul Niță din Dobreni – om așezat și foarte bine văzut de toată obștea.

 

De dimineață, orașul de reședință al județului e foarte animat – târgul anual. Preotul Niță umblă prin strada mare cum se umblă la târg de colo până colo, ori încotro, fără o țintă hotărîtă…

Inaintea cafenelii din centru e strânsă lume multă, care privește la ceva și râde în gura mare… Poate un animal savant, care denunță vârsta și vițiile spectatorilor; ori vreo paiață… ori altceva. Grămada de lume sporește necontenit… Popa urmează după mulțime. Pe trotoarul cafenelii, pe scaune și în picioare, stau notabilii orașului – reprezentanții județului în vacanță parlamentară, membrii tribunalului, funcționari dela prefectură, primărie, casierie, ofițeri; de jur-împrejur lumea pestriță de toate treptele stă în semicerc. In mijloc se petrece comedia. Popa Niță se vâră și el.

Ce este? Ce face atâta sensație?

Un copil de vreo opt nouă ani, sdrențăros și murdar, cu picioarele goale, îmbrăcat în haine nepotrivite – un gheroc mare, a cărui talie îi vine până la glesne, în cap un cilindru turtit – face caraghiozlâcuri.

Este un mititel măscăriciu foarte destrăbălat – jigărit, sfrejit și galben; pulpele-i uscate care se văd prin sfâșiitura nădragilor, sunt pline de jupuituri. Așà de prăpădit, este totuș foarte îndrăzneț. Fumează o țigară lungă, se strâmbă ’ntr’un chip straniu, păcălește și ’njură pe boieri, chemându’i după porecla știută. Incepe să cânte un cântec rușinos, jucând giamparalele, făcând gesturi și mișcări neiertate… Lumea face un haz nespus… O țărancă bătrână, care e’n rândul întâiu al spectatorilor, rușinată de refrenul pe care copilul i-l aruncă ei cu o intenție diabolică, își caută loc să scape de privirile întoarse asupră-i, se ’nchină și zice depărtându-se:

– Cine știe ce păcate! Să ferească Dumnezeu pe orice copil!

Mititelul, obosit, s’a oprit; merge să salute foarte comic cu cilindrul lui enorm, pe boieri, și s’așează pe un scaun picior, peste picior, alături cu domnul senator… Altă țigară… Domnul senator îl tratează cu cafea și rom. Alt «amic» îl mai îmbie încă cu un păhărel… și încă unul…

Copilul se scoală și ’ncepe iar jocul… Acù mișcările și gesturile sunt și mai deșuchiate… Cu ’ncetul însă membrele pierd siguranța și simetria mișcărilor; cântecul e surd, articularea inegală… Incă o strofă! Dar gâfâeala îl înneacă… Cântărețul se oprește un moment clătinându-se, moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinși în fundul capului… O sforțare, excitat de îndemnul unanim al amatorilor!… Oftează adânc, dă să ridice piciorul, se’nvârtește în loc și trupșorul sdrobit atâta se prăbușește greu pe marginea trotoarului. – Beat mort!

Se grămădise lume prea multă… circulația din obor în oraș erà întreruptă… Polițaiul chemă pe un vătășel care ridică de acolo pe micul desfrânat, ca să risipească aglomerația.

 

Popa Niță, cu pumnii încleștați, se suì pe trotoar și apostrofă, cu accentul celei mai mari indignări, pe cei ce râdeau:

– E păcat, Domnilor! gândiți-vă! Creștini!… Frumos!… Mare păcat!

Se’nțelege că lumea care se amuzase așà de bine, n’a găsit nicidecum la locul ei apostrofa moralistului și i-a plătit-o cu sarcasme groase. Popa nu’și puteà găsì liniștea: el băteà nervos cu degetele pe tabla de marmură a mesii, mormăind între dinți fel de fel de exclamații de indignare.

Cafegiul, care știà multe, fù gata să-i dea toate amănuntele asupra acelui copil. De necrezut, dar adevărat… și popa ascultà încremenit:

– E un copil de familie bună – O văduvă a unui boier nebun – Inamorată cu un băiat dela țară, un seminarist – Insărcinată – Rușinea lumii – Merge să nască la moșie – Moartă din facere – Copilul e aruncat; crește la o țărancă bătrână care moare ș’aceea și el rămâne pe drumuri – Acì în oraș e pripășit de vreo șase luni: a venit să cerșească și, fiind drăcos de fel, din jucărie ’n jucărie a ajuns în halul ăsta – O fată bolnavă, fugită dela școală prin străinătăți, ajunsă rău pe-acolo; găsită pe urmă de epitropi și’ntoarsă în București; acì fuge cu un ofițer, dela ofițer pleacă cu altul. – Cu băiatul a vrut să’și facă pomană un cismar: l-a luat ucenic: aș! pungașului nu’i ardeà de lucru – soiu rău! învățat să ceară, să fumeze și să bea. Meșterul l-a bătut odată părintește; neprocopsitul a fugit, și de atunci trăește așà: spune obrăznicii, măscări, caraghioslâcuri, și capătă și el o bucățică de pâine; se’nțolește dela unul ș’altul de pomană, și doarme Dumnezeu știe unde-l ajunge oboseala. – Istoria asta de aminteri tot orașul o știe; de-aia-l și cheamă «Mitu Boerul».

Popa, cu coatele pe masă, strângându-și tâmplele ’n pumni, rămase, înnecat de sudoare, cu ochii țintiți la o muscă ce umblà mărunțel pe tabla de marmură albă: el urmărì insecta până la marginea mesei. Ce socoteală ș’o fi făcut în capul cel mic cât un bob de mac, nu se poate spune: destul că musca stete pe loc, își desmorțì labele de dinapoi, împleticindu-le una de alta, își netezì frumos mustățile cu labele de dinainte, apoi deodată se ’nălță și pierì. Omul, deșteptat, se ridică de pe scaun și ieșì.

 

Cercetări zadarnice… Nu puteà găsì copilul. Toate informațiile vătășeilor de noapte erau greșite: la cazarma pompierilor, nu erà… în gangul poștii, nu… sub șopronul primăriei asemenea: nici aici, nici acolo. Trei, patru ceasuri de goană după o știre exactă. In piață, vătășelul știe sigur că Mitu Boerul a intrat adineaori cu mai mulți ofițeri și funcționari la cafeneaua din colț, unde «cântă fetele teatru».

A făcut o nepomenită sensație popa intrând cu figura lui sperioasă în localul muzelor profane.

– Uite și părintele! a strigat procurorul cu tonul de satisfacție cu care se ’ntâmpină de regulă un musafir întârziat. Iar una dintre cântărețe, care ședeà pe genuchii casierului, la aceeaș masă cu tânărul magistrat, a adăugat: «Blagoslovește, taică părinte!»

Atunci s’a pornit un hohot, aplause, tropăituri, șuiere, răcnete: «Bravo, popa! Bis popa!» – Infernal! o menagerie care arde…

Succesul colosal și spontaneu n’a afectat câtuș de puțin pe omul nostru: sgomotul din fundul acestui suflet covârșià furtuna veselă de afară. Popa a ’naintat hotărît până în mijlocul sălii, a căutat cu ochii în toate părțile și a plecat grăbit de sub ploaia de râsete, de glume răutăcioase și de huidueli…

Nu e nici aici… Dar nu se poate să se întoarcă la gazdă singur… Peste putință… Inainte!… Incă un vătășel: poate la sfântu Ion, în curtea bisericii; doarme băiatul uneori și acolo, când e vremea bună…

… Erà în adevăr acolo…

La spatele altarului, unde un felinar din răspântie aruncă razele-i afumate, se odihnià mototolit, cu capul pe un mormânt fără nume nici îngrădeală, un om mic… Tocmai acuma luă seama preotul cât umblet făcuse și se așeză binișor jos să’și potolească mișcările inimii. El întinse cu sfială mâna spre capul băiatului: atunci simțì distinct la arătătorul drept o înțepătură de ac… Da – erà acì lângă el, pe pământul gol, rodul nopților petrecute în lumina albastră. Copil în răsboiu cu lumea, așà de timpuriu, el par’că ’ntr’adins poposise lângă altar, doar o puteà intrà pe furiș sub ochiul lui Dumnezeu, care, de când îl împinsese la vieață, nu se ’ndurà să-i arunce odată măcar o căutătură.

– Doamne! șoptì popa plin de obidă; uite-te la el, Doamne; uite-te și la el!

Și apucând bine în brațe mototolul adormit, se sculă puternic în picioare și pornì. Băiatul, deșteptat de sgudueală, mormăì somnoros o înjurătură și adormì iarăș în brațele care-l strângeau cu atâta patimă.

Pe stradele întunecate ale orașului, omul care-și duceà comoara avù norocul să nu dea de nici o piedică: erà ceasul când și felinarele pot fi stinse, când și vătășeii trebuiesc să doarmă. Ajunse la gazdă, deșteptă vizitiul și pe hangiu, plătì și plecă. A doua zi, înainte de nămiezi, erau în Dobreni acasă.

Preoteasa nu puteà fi tocmai mulțumită de ce-i adusese bărbatul dela târg. Nu-i puțină greutate să aduci la o stare cuviincioasă, un așà gunoiu de copil. Tot trupul i-erà numa jupueli și bube din pricina scărpinăturilor și necurățeniei. Câte lăuturi, câte leșìi și alifii au trebuit pentru ca să ridice treptat, de pe ființa părăsită, coaja în care o înveliseră atâția ani de mizerie!

Copilul s’a lăsat bucuros să facă cu el ce-au vrut. Mai greu de tămăduit decât bubele erau apucăturile și năravurile… Pân’ la urmă însă și acestea au fost să fie învinse: povețele, blândețea, o vorbă aspră la soroace, devotamentul oamenilor buni care-l luaseră la sânul lor cald, și mai ales o boală îndelungată au gonit, dacă nu cu desăvârșire, cel puțin în cea mai mare parte, și pornirile și deprinderile rele. Nu e peste putință grădinarului priceput și răbdător să îndrepteze un copăcel fraged pornit să crească strâmb.

Când, scăpat cu totul de vermină, l-au îmbrăcat într’o duminecă în haine nouă, – mintean cu șireturi de fir, ițărași albi cu șnur negru de mătase și pălărie cu panglicuță tricoloră, și i-a zis părintele: – Să le porți sănătos, Mitule; să crești mare, cu minte și noroc! copilul a pus mâinile în buzunare, s’a privit serios și ’ndelungat în oglindă și s’a pornit pe un râs… și râzi! De râsul lui a ’nceput să râză și femeia și bărbatul. Dar când s’a ’ntors copilul cu fața la ei și li s’au întâlnit privirile, părintele l-a luat în brațe, l-a sărutat de multe ori și s’a pornit pe un plâns… și plângi!… ș’a ’nceput și copilul și femeia.

S’au dus pe urmă la biserică. Mitu în hainele nouă a făcut sensație… Mai ales femeile care mai de care l-au alintat, că erà ș’un copil curățel.

Atâta numa rău de tot, Mitu erà bolnav – tuse seacă, dureri la lingurea, nu mâncà nimic și câtu-i ziua ’l trăgeà la somn… Friguri?… Deochiu?… Lingoare?…

Erà boala câinească… zăceà pe prispă la soare… d’abià se mai târà… Doftorii, descântece, de geaba: se gunoià, se istovià văzând cu ochii!… Scurtă căutà să fie bucuria, și cu cât omul o vedeà scurtându-se, cu atât îi creșteà fioroasa închipuire că azi-mâine o să se sfârșească fericirea găsită pe neașteptate… Iată acum se stingeà de tot lumina ce’i răsărise în cale fără veste… opaița erà pe isprăvite.

Preotul ațipise despre ziuă, îmbrăcat… Femeia stà tot deșteaptă lângă bolnav, care dormià de o zi și mai bine. Ea puse mâna pe obrazul copilului – rece; aplecă urechea la gura lui deschisă – nimic!

– Scoal’, părinte! țipă ea îngrozită… Nu mai suflă!

Omul sărì în picioare, luă băiatul în brațe și fugì în curte strigând:

– Săriți, oameni buni! săriți!

Se arătà, peste culmea dealului, soarele… O mulțime de bărbați și mai ales de femei, se strânse. Preotul pusese copilul țeapăn pe prispă și’l boceà în genuchi… O femeie țineà lumânarea.

Dar nu-i mort încă… Un descântec cu apă ne’ncepută… Copilul pare că mișcă… Il ridică de mijloc încetinel… El deschide lin ochii, răsuflă și zice cu glasul stins:

– Mi-e foame!

Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea ființă curățită pe dinafară, trebuià și pe dinăuntru premenită: asta erà treaba lui și a luat-o foarte binevoitor asupră-și. A fost dureroasă și crudă operația; dar erà neapărată și din norocire a izbutit.

Băiatul scăpat cu desăvârșire, sânge proaspăt începù să’i rumenească obrajii, așà de veștezi mai ’nainte, și să umple ochii lui, posomorîți și ’ntunecoși până acì, de lumină și veselie. Fusese o luptă extremă înfricoșată: vieața pășià acuma înainte, strălucitoare și mândră de așà biruință.

Pe când preoteasa Sultana atârnà în biserica din Dobreni o icoană frumoasă dăruită Maicii Domnului pentru că’i dăruise ce a fost rugat-o ea, în orășelul de reședință erà oarecare mișcare la cafeneaua din centru: se aflase de urma lui Mitu Boerul.

Dispariția lui nu putuse trece neluată ’n seamă: erà o pagubă reală pentru atâția amatori de giumbușuri. Nu se știà ce să fie: fugise?… murise?… In sfârșit se aflase adevărul. O notiță publicată în gazeta locală arătà că, în vremea bâlciului, un popă de țară, care umblase noaptea beat pe la Café-Chantant, întrebase din vătășel în vătășel despre băiat… Popa de sigur îl luase.

Procurorul luă afacerea în mână și, «cu o inteligență și un zel care’i fac adevărată onoare», descoperì că «victima raptului» se află la Popa Niță din Dobrenii-de-plaiu. Atunci tânărul magistrat, însoțit de forța publică, a plecat la cuvenita cercetare locală.

 

Revoltat că vrea să-i ia băiatul, preotul a făcut o elocuentă apărare a cauzei sale…

Un copil bântuit de foame; în prada unor porniri rușinoase și omorîtoare chiar pentru un om copt; desfrânat prin îndemnul lumii batjocoritoare, nesățioasă de petreceri… Scăpat de așà vitregă soartă, întors dela o atât de rătăcită cale – dela moarte la vieață… Dormià pe pământul gol, bolnav și îmbătat, cu trupul fript din creștet până în tălpi de pecingine murdară, cu inima smintită de ticăloșie… Ce ar fi făcut copilul ăsta fără adăpost nici milă, când ar fi început zloata și gerul? – Ar fi murit pe o grămadă de gunoiu, ca un câine hârbar fără stăpân. Și să zici c’ar fi putut înfruntà atâta vijelie înverșunată! – ce-ar fi ajuns?… Spitalul de nebuni… Temnița… Ocna!

Cuvântul oratorului câștigase aproape pe toți asistenții… Se vedeà pe chipurile tuturor o impresie binevoitoare. Procurorul însă a răspuns scurt și răspicat:

– Popo, nu poți secuestrà minorul! minorul trebuie restituit cui aparține de drept: legea e cu el, legea protege pe minori!… Dura lex, sed lex!

Tonul magistral și sever, cuvintele înalte și demne ale procurorului, neapărat că trebuiau să răstoarne impresia ce preotul obținuse cu elocuența-i sentimentală. Și notarul începù să scrie, sub dictarea omului legii, procesul-verbal.

Erà hotărît: îi luà copilul! El nu-l puteà lăsà însă!… Dar… i-l ia!

Popa clipì aiurit și văzù înainte sânge… Chiar pentru o faptă sau numai pentru o demonstrație, însuș n’ar fi putut-o spune – el se repezì ’n odaie și luă pușca din cuiu, când cumnatu-său. Cuțiteiu, primarul, om văzut și umblat prin multe, intră după el și-l apucă de mână… Și popa înțelese că niciodată, în clipe așà de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas – cine se uită departe, firește, n’o s’o vază… Popa puse pușca ’n cuiu – descuiè lada, scotocì în fund, și lăsă cu multă discreție capacul, așezând la loc velința pe deasupra.

Primarul trecù iarăș unde se scrià procesul-verbal…

Omul legii dictă:

– Dispunem dar…

Cuțiteiu întrerupse, cerând foarte respectuos iertăciune magistratului să-i spuie ceva… și ieșiră amândoi în tindă.

– Domnule procuror, șoptì primarul cu o anume privire, popa este un om foarte de treabă… Nu-l cunoașteți… Poftiți, poftiți!

Și deschizând ușa, introduse foarte politicos pe junele licențiat în odaia unde-l așteptà, nerăbdător, părintele… Și așà… se făcură toate bune… Procesul-verbal nici nu trebuià schimbat: totul stà în încheiere. Procurorul întrebă pe notar:

– Unde am ajuns?

– Dispunem dar… răspunse notarul cu toată gravitatea.

– Nu așà, zise procurorul: dispunem însă.

Și spre mulțumirea tuturor, reprezentantul ministerului public dictă:

– Dispunem însă – considerând informațiile cele mai amănunțite, care unanim arată pe sfinția-sa părintele Niță din Dobrenii-de-plaiu ca pe un om cu cele mai frumoase calități; considerând pe de altă parte progresele fizice și morale realizate, sub îngrijirea sfinției-sale, de către minorul Mitu, supranumit «Boerul» – dispunem a rămâneà sus-menționatul minor, în completă lipsă de ascendenți, sub paza și răspunderea acestui meritos și caritabil preot.

Seara a fost masă mare la popa Niță. Domnul procuror a trebuit să cedeze rugăciunilor tuturor și să-și amâne plecarea pe a doua zi. El «s’a crezut dator» să facă la prânz cele mai sincere și mai călduroase laude sentimentelor umane ale părintului, «al cărui exemplu nu s’ar puteà îndeajuns recomandà». – Domnul procuror vorbeà mult și frumos – erà foarte vesel; diplomatul Cuțiteiu zâmbià cu mult înțeles, făcând preotului cu ochiul, pe când acesta țineà între genuchi pe Mitu și, cu gândul pe altă lume, îi treceà încet cu mâna prin părul bălan și moale.

 

Unei femei ca preoteasa Sultana, așà de bună cu un copil sărman străin, trebuià să-i dea Dumnezeu o bucurie – și i-a dat-o: în acelaș an a avut o fetiță… Dar ce bucurie! Multă bătaie de cap și trudă i-a trebuit ca s’o crească – pentru că erà și un copil ciudat! De mirare cum dintr’o mamă atât de blajină și supusă, să nască așà fire!…

Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz – se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țâță… Cine-l îngrijià? – Ileana – să fi fost p’atunci fetică de vreo doisprezece ani. Cine-l hrănià? Cine se rugase cu cerul și cu pământul de mă-sa s’o lase să culce vițelul plăpând cu ea în casă? – Ileana. Erà o dragoste nemaipomenită. Intr’o dimineață însă, ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama nici cu tata; ei, ca părinții, văzând-o iar în toane rele, o ocărîră; ea fugì în grădină. Aici s’apucă să se joace ca de obiceiu cu Priian ăl mic: îl prinse să-l mângâie și, încleștându-și dinții, îl strânse tare de bot. Ori n’aveà nici el chef de joc în dimineața ceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de dragoste, animalul se smucì și se depărtă țâfnind. Ea îl chemă – el n’ascultă… Merse după el – el nu vrù… Se răstì la el – Priian fugì… Și tot așà și iar așà… Incăpățânarea lui creșteà potrivit cu stăruințele ei. Nu vrea și pace… Obosită, cu tot sângele ’n obraji, tremurând de ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă și o bardă și se’ntoarse iar… Cum o văzù venind, Priian se’nfipse în copite și bârligă coada… Ea se apropià binișor-binișor… cu mâna stângă întinsă, cu dreapta ascunsă la spate, spunând prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase… El țintì asupră-i ochii mari și proști, și cu și fără încredere, aruncându’i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte… Stete nemișcat… Fata înaintă lin mâna… Priian întinse botul fraged, dar până s’apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte: tăișul se’nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se ’nnecă în sânge… Sărmanul se tăvălì și ’ncepù să svâcnească grozav din picioare…

Mama o văzù venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini, pe piept.

– Ce e?

– Am tăiat pe Priian în fundul grădinii… Hai să’ți arăt!

Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot.

– Haìnă-haìnă! strigă mama… De ce?

– Iac’așà!

A bătut-o rău… ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă. – Mama însă s’a văicărat mult de mâhnire și de grije…

Dar când s’a supărat pe tat’său și i-a trântit candela din cuiu și a umblat fugară trei zile p’în pădure, de nu mai știau und’ s’o caute?…

Dar mai târziu – fată mare! – când, dintr’o vorbă de nimica, a înșfăcat în brațe pe Stanca Radii, și nici una nici alta s’o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făceà hora, de râpă?… Au trebuit doi flăcăi să lupte s’o scape pe Stanca… Păcat de așà frumusețe și mândrețe de femeie să fie așà de cruntă și dârje!

Pe biata preoteasa Sultana a chemat-o Maica Domnului de vreme… A plâns-o mult bărbatul pe blânda femeie, pe care o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de sărmanul cules de pe drumuri.

Văduvul nemângâiat și-a măritat fata curând după moartea nevestii: nu mai erà de traiu – trebuià odată căpătuită.

E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger… urît și moale de genunchi… vorbește peltic… pricepe greu… Bun om, cum se cade… dar nu e ce-ar fi să fie – mai ales pentru astfel de femeie, alt bărbat trebuià.

Mitu a crescut mare și voinic… Astăzi el este învățător în Dobreni. Părintele Niță a dorit mult să’l aibă aproape și a isbutit să-l permute aici de acum șase luni, ca să-l poată însurà și așezà.

II

Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță și deaceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă, – cântecul de-afară i-le încarcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă.

Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, ascultà mușcându’și buzele: el bănuià… nu, înțelegeà bine ce putere a ridicat așà de înalt coardele cântăreței.

O melodie simplă și monotonă, – dar câte înțelesuri, câtă pierzare de suflet, câte făgădueli fără margini și poftă oarbă! Fata cântà tinerețele lui. Cântecul acela îl luà în sus, ca pe niște aripe largi și puternice, și-l duceà îndărăt cu treizeci de ani… Intorcându-se de acolo ’ncoace către clipa de față, numărà el unul după altul exact toate belciugele ce-i făcuseră lanțul vieții.

Cântecul Ileanii dureà prea mult; nu mai erà de suferit: trebuià ’năbușit. Tatăl ieșì pe prispă și-o chemă brusc. Ea tăcù și s’apropiè.

– Ileano-Ileano! zise popa mustrător și fulgerând-o cu privirea. E păcat!

– Taică!

– E păcat, adăugă popa și mai apăsat. Rușine și păcat! și ieșì pripit din ogradă fără să se uite înapoi.

El merse drept la învățător… Omul acesta scoteà pe Ileana din minți… da, el!

Aici s’a urmat o scenă foarte neplăcută: amare împutări de nerecunoștință de o parte, de alta protestări călduroase de nevinovăție. Tânărul jurà că n’au fost decât poate glume umflate de gura rău-voitoare a oamenilor sau mai bine a femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu trăesc. Bătrânul țineà ’ntr’una, fără s’asculte, că un bărbat în toată firea nu se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Și la urmă, scurt: o voință hotărîtă până la sânge a împiedicà rușinea și păcatul… Numaidecât învățătorul trebuià să ceară permutarea în alt județ; protul aveà mijloace să capete aprobarea imediată. Ii dedeà o sumă însemnată; îi găsià o fată bună să-l însoare… îl iubià ca pe un scump copil al lui… cu mult mai mult decât pe Ileana… Ș’asupra cuvintelor din urmă bătrânul, simțind că’i scade energia, se grăbì să plece făr’ a mai răspunde la observațiile tânărului, care nu știà să merite această izgonire.

Preotul pornì spre casă; dar deodată se oprì… un moment nehotărît… apoi își întoarse pașii – nu vrea să vază pe Ileana… să meargă la Cuțiteiu… Nu că doar aveà să’i spuie ceva, dar simțià nevoia să nu fie singur.

Primarul erà acasă. Bătrânii prieteni se așezară pe pălimar… De mâncare n’aveà părintele poftă; dar un pahar de vin bun e bun oricând… Cuțiteiu scoase din beciu o cană cu spumă… Primarul erà foarte vesel și fiindcă nu’i erà somn, ca de obiceiu, aveà poftă de lafuri.

Intre un om și altul este adesea ca dela o stea la alta. Arde colo un soare uriaș și dincolo altul. Printre învârtitoarea pulbere de lumi, un colos de flacări d’abià zărește pe celălalt ca o scânteie ce clipește pierdută în negura fără fund… Ba câți încă nu se mai zăresc deloc și unul de altul nici măcar nu bănuesc. Adesea tot așà se pricep oamenii ’ntre ei și-și pot înțelege unul altuia sufletul.

Steteau acì față ’n față cei doi bătrâni și buni prieteni, dar erà atât de nemăsurată depărtarea dintre ei! și aceasta reduceà pentru Cuțiteiu la proporții ce nici nu mai merită socotite, spaimele părintelui. La urma urmelor, ce lucru mare și grozav?… E ceva să se ’ntâmple mai des și mai lesne?… Ce?… Se iubesc doi oameni tineri… Ei! ș’apoi?… Lume nu e?

 

– Eu știam dela ’nceput că o să fie ’ncurcătură, zise Cuțiteiu cu zâmbetul lui obișnuit… Nici că se puteà altfel… Intâiu numai bănuiam – acù mi-aș pune capul… Stăi să vezi… Duminecă, vreo două săptămâni, nu știu ce roboteam p’în grădină… Numa ce să’i vezi: veneà amândoi dinspre gârlă, treceà pe lângă gard încet și vorbià șoptit… N’am putut auzì mai nimic… Atâta doară mi s’a părut că ziceà ea: «Nu te crez!» da el zice: «O să vezi!» Am sărit repede din grădină și până s’ajungă ei pe linie, cum umblà domol și se tot oprià pe loc, le-am ieșit înainte la poartă… Se legănà alături par’că mergeau pe o apă… Erà să treacă pe lângă mine făr’ să mă vază.

– Bună dimineața, fină, zic; zice: – Sărut mâna, nașule. – Da’ncotro? – Mergeam și noi la biserică… Ne-am întâlnit mai colea cu neica Mitu… – I-am tras cu ochiul, și zic: – Cale bună, fină. – El a tăcut și s’a făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a ’nceput să râză; zice: – Sărut mâna, nășicule! și-au plecat amândoi înainte.

– M’am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii… așà mândri!… Ei! ce să mai vorbim de geaba, taică? Dacă așà a făcut Dumnezeu lumea noastră… Am zis și eu: așà da, așà’mi place și mie!…

– … Ș’apoi, adică ce-ar fi – adăugă Cuțiteiu după o scurtă tăcere – ce ar fi să’l lase pe pârlitul de Matache și să ia pe Mitu?

– Cât oiu trăì eu, asta nu se poate, zise popa.

– Ce se potrivește!… De ce?

– Că nu voiu eu!… Și popa înghițì în sec și, simțindu-și gâtul uscat, băù două pahare unul după altul… ș’apoi încă unul.

– Ei! asta-i… Or să te ’ntrebe ei pe tine!… Și dacă-i vorba, tot mai bine să-i fie nevastă decât țiitoare… Uite popa cum se miră! par’că ’ntâia oară a văzut d’alde astea… Ce, mă, tu n’ai fost tânăr niciodată? Nu ți s’a ’ntâmplat… Iacă mie, cum mă vezi, mi s’a ’ntâmplat… și încă la mine… a fost ca nelumea… Acuma pociu să’ți spuiu ca la un duhovnic, c’a trecut de mult… Eu mă ’ndrăgisem de cumnată-mea…

Popa făcù o mișcare.

– Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul… Să murim și eu și ea, și mai multe nu… Satul tot știà și frate-meu nimic… Bietul răposatul!… bun om, da prost! Par’că-l împingeà dracul să m’ajute el. Țiu minte odată zor-nevoie să mă duc eu la târg cu ea, că el aveà treabă la deal… Bucuria noastră! Mă și suisem în căruță cu Smaranda, când iacătă maică-ta… Venise s’o luăm și pe ea cu noi. Ce să faci? Am luat-o… O zi întreagă n’a fost chip s’o rătăcim p’în târg…

Taica mă dăscăleà pe o parte, maică-ta pe alta… Și unul ș’altul o păzeà pe Smaranda… Unde să te apropii? – Ce mi-a dat păcatu’n gând? Să fug cu ea ’n lume… Cine să le fi spus… cum or fi aflat-o și p’asta… nu știu… știu numai atâta că m’a vândut alde taica – să scape de mine și pe mine de păcat.

– Cum?

– Iaca lesne… M’am pomenit într’o dimineață cu larmă mare ’n sat, chiote, țipete de muieri și de copii… Ce e? ce e? Alergau aleșii cu ceaușii să prinză flăcăi la miliție… N’apucasem să’mi puiu minteanul, și numa iacă Smaranda într’un suflet: «Fugi, Constandine! după tine umblă… fugi că te ia!» Odată mi-a scăpărat p’în cap: «Tii! asta hoțul de taica mi-a făcut-o!» că’mi spusese cu vreo câteva zile mai nainte: «Mă, Constandine, tu ai fi bun de dorobanț… ce nu vrei tu să te bagi la miliție?» «Acù, zic, tot mă ia ei, încai…» Am apucat-o pe Smaranda ș’am smucit-o înăuntru ’n odaie… Ți-ai găsit!… Nici n’am atins bine clanța, și iacă și taica turbat cu toporul ridicat: «Ticăloșilor, vă trăsnește Dumnezeu! vă crăp capul ca la niște câini!»…

Ăia intraseră în curte… Ii dau brânci bătrânului – Dumnezeu să’l odihnească! – cât colo, ies pe prispă și puiu mâna la brâu pe prăsele: «Mă! zic; ăl dintâi de-o pune mâna pe mine… îi vărs mațele!» ș’o iau la fugă spre pârleaz… Ei după mine. Un ceauș de dorobanți veneà înainte mâncând pământul și ’nvârtià peste cap ștreangul… par’că’l văz ș’acù, nalt și spătos cât o namilă. «Dă-te!… nu te da!… ține-acì!» Când să puiu piciorul peste gard, mi-a și aruncat lațul de gât și m’a întors înapoi lat pe spate. M’am sbătut cât am putut… da’mi luase apa. Ce să mai lupți cu beregata strânsă ’n ștreang! M’a legat cot la cot… și m’a dus…

– Ei, și?

– Ei! și m’a dus. Cine erà să mă plătească? taica? M’a dus la tact și d’acolo la oraș… Am fugit odată cu gândul să viu să iau pe Smaranda și să m’apuc de hoție. A pus mâna pe mine, m’a bătut și m’a închis… Am sărit într’o noapte peste zid… A prins de veste straja, s’a luat după mine și m’a’mpușcat în picior – ș’acù am semnul… Mi-a tras o bătaie strașnică… Am stat închis multă vreme până a venit să mă scape – și cu ce cheltuieală! – cine te gândești?… Bietul neica, frățină-meu!…

M’am întors acasă… Smaranda aveà doi copii… fusese bolnavă… se făcuse urîtă… Când ne-am văzut, ne-a apucat și pe mine și pe ea o rușine…

– Pe urmă?

– Pe urmă m’am căsătorit ș’am trăit cum mă știi… Bodaproste lui bietu taica: el m’a mântuit de păcat… că după cum eram nebun, îl făceam – îl făceam și erà făcut…

 

Venise popa să caute, chipurile, liniște la cumnatul Cuțiteiu! Nu cu vin, cu otravă ’l cinstise. Și deaceea se întorceà părintele într’un târziu cam pe două cărări, căutând o inspirație luminoasă și neputând apucà, în mintea-i turburată, calea spre o hotărîre. O oboseală nespusă, un fel de desgust mai sdrobitor decât chiar desnădejdea apăsà greu pe amândoi umerii bătrâni.

Care va să zică el cereà o jertfă – știà dealtminteri și el asta tot așà de bine ca și Cuțiteiu – o jertfă care nu se dă de bunăvoie, care trebuie luată cu de-asila… «Cu de-asila!…» Și omul grăbì pasul… Ajunse acasă, luă din fundul lăzii și vârî în sân un pachet învelit într’o basmà, încălecà și pornì… Când răsărià soarele erà departe.

Drumul a fost și scurt și lung: lung de neastâmpăr, scurt de gânduri… O să se ’nvoească prefectul?… Un învățător nu poate fi luat în armată… Cum să propuie? ce să zică? cum să înceapă?… Dar dacă n’o izbutì?… dacă nu s’o puteà?… Ei! numai să vrea prefectul și se poate…

Prefectul erà o veche cunoștință – procurorașul de odinioară. Fost deputat, om bogat acuma, cu putere și influență nemăsurată… S’ar puteà dacă ar vrea el… In mâna omului aceluia stăteà liniștea călătorului. Acesta și-aduceà aminte cât de bun fusese acela cu el… Da, dar acù nu mai erà tânărul vesel de p’atunci: trebuià să fie un om matur… Lucrul poate că n’o să meargă așà de ușor ca altdată…

Și astfel, bătându-se cu socotelile, călărețul se trezì înainte-i cu sclipeala turnurilor de tinicheà din oraș… Incă o fugă de cal… In sfârșit!

Intră pe aceeaș barieră pe unde acù mai bine de douăzeci de ani ieșise ducând în căruță comoara găsită lângă altarul lui sfântu Ion… Călărețul ocolì cu dinadinsul stradele principale și piața, nevoind să mai vază locurile ce fuseseră odinioară teatrul talentelor micului bufon.

Prefectul locuià la marginea orașului, într’o casă de jur-împrejur cu o grădină mare… La prefect erà lume multă… Preotul așteptă în sală. D’abià se așezase cu sfială pe un colț de scaun, și auzì deodată în o odaia de-alături un sgomot grozav: ceartă, palme, bușeli, țipete; ușa odăei se deschise smucit, o slujnică urîtă și lălâie, răgind ca o bestie, cu nasul și gura pline de sânge, ieșì zăpăcită; după ea, numaidecât, o damă mititică și uscată, cu capul plin de funde de hârtie, fierbând și spumegând, cu un clește de sobă în mână, și strigând: – S’o puie la coteț! la coteț! – Una după alta pieriră ’ntr’o clipă pe altă ușe.

Popa se ridică ’n picioare mai mult de frică decât de respect. Până să’și dea bine seama de ce văzuse, auzì un hohot de râs strașnic ș’apoi alte țipete, de astădată jalnice și sfâșietoare – o femeie se chinuià par’că să’și dea sufletul. Ușa se deschise înapoi, și un ungurean intră purtând în brațe pe dama cu capul înfășurat în hârtii… Membrele-i erau înțepenite, gâtul și mijlocul strâmbe, fața ca varul, și din ochii ei mari, deschiși peste măsură, se vedeau numai gogoșile albe… Gemeà și scrâșnià din dinți. Slugoiul, ajutat de două femei, o duse în odaia ei. Peste un moment, el ieșì ștergându-se pe mâini – îl mușcase.

– Ce e? îndrăznì popa aiurit.

– Iacă niște păcate!

Și fără multă stăruință, popa află cât e de rea și de bolnavă stăpâna casei, nevasta prefectului… O scorpie!… bate slugile până la sânge, le ’nțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat, roșit în spirt… și când ostenește, o apucă: râde, plânge, țipă și rămâne ceasuri întregi țeapănă… Trebuie frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subțiri și afumată cu niște doftorii tari până să’și vie iar în fire.

Popa își făcù cruce și s’așeză la loc s’aștepte. Tocmai târziu, prefectul ieșì să conducă până la scară pe un boier bătrân. Isprăvind, dete cu ochii de preot, care stà umilit în picioare. Din două vorbe cei doi vechi cunoscuți se recunoscură. Preotul zise încet:

– Aș vrea, să trăiți, domnule prefect, să vă spuiu un foc al meu… între patru ochi… dar între patru ochi…

Fiindcă mai aveà doi musafiri, prefectul poftì foarte politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale acestuia, în salonul de-alături, și intră în biurou să expedieze pe cei doi.

Popa trecù în salon și se oprì un moment la ușe… De mult nu mai intrase în așà apartament! de mult nu’i mai lovise vederile așà combinație de forme și colori! Erà în adevăr minunat. Salonul da în grădină, și reflexul copacilor, trecând prin perdeluțele de rețea, dădeà și mai mult farmec acestui interior și bogat și de gust.

Omul făcù un pas, înaintând ca un călător într’o vale plină de încântătoare amintiri, pe care o revede deodată după o îndelungată pribegire… Uimit, privì de jur-împrejur; dar când ajunse cu privirea în colțul unde băteà ’n plin lumina verzuie dela trei ferestre mari, călătorul rămase trăsnit… Un strigăt i-se ’nnecă în piept: ochii lui întâlniseră căutăturile unui portret mare…

Erà o arătare din altă lume – mai dulce, mai bună… fericită! Zâmbià cu acelaș zâmbet neuitat, în care se amestecà multă blândețe cu multă patimă, atâta inteligență limpede cu atâta oarbă pornire… Bătrânul stete mult… mult înaintea ei, și, voind par’că s’aprinză cu privirea lui ochii nemișcați de sus și să-i facă să clipească odată măcar, măcar odată, clătină din cap și șoptì:

– Ei!… să știi tu ce e acuma pe sufletul meu!

– Poftim, părinte, zise prefectul.

Bătrânul tresărì:

– Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din perete și fără să se uite la omul ce-l trezià așà de brusc din vis.

– Soacră-mea… mama nevesti-mi… O femeie nenorocită: a murit tânără, sărmana!

Bătrânul se ’ntoarse mașinal.

– Ei! ce e? spune-ți păsul, adăugă prefectul; poftim de șezi.

Popa șezù și tăcù.

– Ai vreo pricină?… vreo daraveră?… spune.

Popa nu zise nimic.

– Suntem singuri, n’ai nici o sfială… Nu ne-aude nimeni… Spune, zise foarte binevoitor, deșì cu oarecare nerăbdare, prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om ești, fac tot pentru sfinția-ta.

Bătrânul alunecă de pe scaun și căzù mototol pe covorul moale… Polițaiul, care așteptà afară ordine, erà din norocire acì, gata la chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav: l-a descheiat la gât, la sân, la brâu… l-a frecat cu oțet la tâmple și la inimă… Când își venì în fire, preotul erà întins în biurou pe canapeà… Se încheiă de grabă, își cerù iertăciune – erà bolnav, bătăi de inimă și amețeli – simțise cum îl ia ca p’o apă, cum i-se ’ntunecă tot împrejur și cum adoarme… Se ridică, salută și pornì să plece.

– Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn polițaiului să iasă.

Polițaiul ieșì foarte mulțumit de serviciul umanitar ce realizase… Popa se căutà mereu în sân, la brâu, prin buzunare, fără să spuie o vorbă… Prefectul, obosit, zise:

– Ei! spune-mi odată…

– Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută și ieșì grăbit.

Prefectul dete din umeri… Chemă pe polițaiu… Polițaiul lipsià, dar trebuià să se întoarcă la moment: plecase în fuga mare – «uitase raportul de noapte la canțilerie!»

Oricât erà de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citeà în sufletul ei tot așà de bine ca’n cărțile lui dela biserică…

Dacă-i așà, care va să zică, știe și el… Ș’apoi?… să știe! Cine ce treabă are?… Frică?… De cine? de ce?… De Matache?… tontul?… cârpa? O să’l lase și pace bună: traiu cu de-asila nu se poate. – Cinste?… Vorbe. – Rușine?… N’are. – Da, să știe tot satul!… I-ar păreà rău să nu știe lumea toată!… Are să spuie chiar dânsa… Da, pentru că nu mai poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară… și cântecul și plânsul pe’nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum… nu; are să meargă la biserică și, când o fi tot vileagul strâns, o să strige ’n gura mare că’i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta înnebunește, omoară pe cine i-o ieșì înainte și se strânge singură de gât cu ghiarele, ca o fiară nebună!

Și cu mâinile înfipte în păr, femeia își legănà ca de durere capul frumos într’o parte și’n alta… De din dosul caselor pornì – așà de târziu! – semnalul cunoscut: fiara nebună dintr’o săritură fù de gâtul prăzii.

– Ci vino odată! gemù ea. De ce mă chinuești? Ce vrei? – să mor? Zi tu că vrei să mor… Pe sufletul mamii din groapă, – s’ajung să mă gunoesc la garduri până or fugì și câinii de mine! să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi-se macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să mi-se ’ncuibe în coșul pieptului și’n țeasta capului: zi tu că vrei să mor… acușica, acilea, mor!

Ochii i-se închiseră, obrajii și gura îi înghețară, și căzù moale în brațele lui. Când, de suflarea bărbatului, femeia își căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se supărase el pe ea, cât de copilărească și fără temeiu fusese cearta lor și cât suferise ea de lipsa lui.

… Se sbăteau de mult unul în brațele altuia, când se auzì portița trântită: sosià părintele călare. Amândoi rămaseră nemișcați. Călătorul descălică, luă șaua și dete drumul calului să pască… De departe, din fundul grădinii unde erau ei, se văzù fereastra dela odaia bătrânului luminându-se.

– Să știe el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat și strângându-se, ca de teamă, lângă Mitu, m’ar omorî!

 

Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și să facă un plan nou, altă socoteală…

Deșì obosit de atâta drum călare, de-atâtea ș’atâtea, nu puteà adormì… Incet-încet însă p’acì să ațipească. Erà tocmai să pășească hotarul fericit dincolo de care gândurile scapă din știrea noastră ca să alerge și să-și țopăie libere danțurile bizare…

… El sărì în sus.

… Umblă cineva p’în curte… O ușe se deschide și se ’nchide în casele din față ale fie-sii… Vorbă tainică!… Bătrânul ieșì repede… Nimic… S’auzià numai prin răcoarea nopții ronțăeala calului… Fusese o părere bolnavă… Ocolì împrejurul caselor… Iar nimic… Besnă… Nici o mișcare…

Bătù la fereastra Ileanii… încă odată… mai tare… tare de tot… Nici un răspuns…

… Să spargă ușa!… Se duse, luă toporul și se ’ntoarse; dar când pipăì să găsească clanța, dete cu mâna de verigă: erà pusă și ’ncuiată cu lacătul… Nimeni!… Cu capul gol, cu pletele-i cenușìi desfăcute și lăsate ’n voia vântului, bătrânul ieșì pe poartă ’n goana mare… La școală încuiat cu lacătul… Indărăt!… Erà lumină la Ileana: se desbrăcà să se culce… Inapoi!… La școală lumină!

El suì dintr’un pas cele trei trepte ale prispei și se uită pe fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână… Frumusețea tânărului, privirile lui pierdute cine știe unde, aerul extatic care’i luminà capul, încremeniră pe omul de-afară: acesta ’și acoperì ochii să nu mai vază spăimântătoarea icoană. O clipă stete așà, apoi bătù hotărît în ușe, intră desfigurat, se înfipse în prag și izbucnì:

– Ce ai tu cu mine? ce? om fără suflet, fără lege și fără Dumnezeu!… Nu răspunzi… ai?… Te-am strâns de pe drumuri, te-am încălzit la sânul meu, și tu vrei necinstea casei mele? tu vrei să mă omori pe mine?… Ce rău ți-am făcut eu ție? Cu ce ți-am greșit? Spune: să mă căesc și să mă ierți!… Iartă-mă!… Fie-ți milă de un biet păcătos de bătrân… Mitule, copilul meu!…

Și bătrânul cu părul despletit se târà în genunchi și luptà să-i apuce și să-i sărute mâinile cu zorul…

– Părinte! zise tânărul tremurând și căutând să-și scape mâinile. Tu să mă ierți pe mine… Iartă-mă!… Eu nu uit ce-ai fost pentru mine; nu voiu să’ți fac nici un rău, nici o rușine. Ea nu mai poate trăì cu bărbatu-său… ea dacă se desparte, eu… o iau.

– S’o iei tu?

– Da, eu: nu mai pociu trăì fără ea…

– Omule, ți-e soră!

– Pentrucă m’ai crescut.

– Nu!… ți-e soră bună.

– Cum?

– Tu ești copilul meu adevărat… Carnea mea!

– Părinte… vrei să mă amăgești…

– Nu, nu te amăgesc… Am greșit… am păcătuit, și Dumnezeu a vrut să mă bată, și te-a trimis pe tine să mă bați… Trebuià de mult să-ți spuiu taina asta: erai tânăr și eu eram duhovnic… mă puteam eu spovedì unui copil?… Dar atâta dragoste câtă ți-am purtat eu ție… niciodată n’ai înțeles, n’ai bănuit măcar că eu îți sunt tată cu adevărat?… Pentrucă n’ai înțeles, iacătă viu eu, duhovnicul, la tine, și mă spovedesc ție și te rog: nu-mi lăsà sufletul în frică de moarte!… Dacă simți că nu poți biruì păcatul care te târăște, pleacă, fugi departe: aici e iad și pentru tine și pentru ea și pentru mine!… Să știu eu numai unde ești… Lasă… ție o să’ți treacă… o să te ’nsori cu o fată frumoasă… o să ai copii… Las tot aici… și vine taică-tău bun să trăiască lângă tine și să moară fericit, fără buba asta grozavă care’mi roade inima!

Bătrânul se oprì pentrucă nu mai puteà. Mitu ascultase galben. Fără să răspunză, sărută mâna preotului, care-l strânse ca și odinioară la piept, stropindu-i capul cu lacrimi bogate și calde.

– Acù mă duc, taică, zise el; mă duc!

Și se duse.

 

De două zile… Acù e a treia noapte de când părăsita anină la fereastră semnul știut, ștergarul înnodat, de geaba… Nu vine. Ea geme în chinurile așteptării, nesiguranței, desnădejdii.

Bolnav printre străini?… Răpus?… Cu altă femeie?…

Să’l caute? unde?… Să aștepte? cât?… Să moară? cum?

Unde e?… Unde?

E aici foarte aproape… Se’ntoarce din depărtări la locul lui… El a cugetat atâta vreme pe drumuri, și a ajuns să vază că nu poate lăsà pe nenorocita în necăință, fără să-i zică o vorbă, fără să plângă amândoi împreună păcatul săvârșit din neștiință… Dar dacă preotul, pentru cuvinte de bigotism ori de eresuri sociale, o fi inventat o poveste de fantazie?… Caldă speranță! dragostea lui atunci n’ar fi neiertată!… Dar dacă ar fi adevărat?… Ei, și? la urma urmei, el strică?… Ea? Soarta!… – Și de acì o întreagă filozofie păgână, în fața căreia orice convenție e eres, superstiție orice credință.

Așà filozofând, a sărit pârleazul și trage cu urechea… Nu poate pășì înainte… i-e frică… Un moment voește să se ’ntoarcă și să plece… acù pentru totdeauna… Pune piciorul pe pârleaz… Dar se socotește mai bine… Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc… Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intrà nici pe una: trebuie târît ca să se urnească… și are să fie târît.

Lumina dela fereastra părintelui s’a stins. Tânărul lasă să mai treacă timp, apoi face un pas într’o parte ca să vază dacă la Ileana e aprins… Nu e… Se apropie binișor. Câinele începe să latre… Omul îl chiamă șoptit pe nume; animalul se gudură și se potolește… Acum s’aprinde iar lumina la bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese… merge la poartă… se ’ntoarce, și Mitu îl vede cum trece prin bătaia luminii dela fereastră și se ’ndreaptă după câine, ca după o călăuză, cercetând, către fundul grădinii. Ușor, învățătorul trece afară peste gard și se pitulă în dosul crucii mari de sub deal, la răspântie… Câinele sare și el și vine să dea din coadă pe lângă cruce… Preotul se ’ntoarce în casă și stinge iar. A început acù o luptă așà de ’ncordată, încât între svâcnelile repezi ale inimii nu mai încape nici un moment pentru căință… Câinele, gonit, ia drumul de ocol; omul sare înapoi în grădină… Ce face femeia?… Să fie bărbatul acasă?… Nu e probabil… căruța nu e ’n șopron și’n grajd nici un sgomot… Lumină deodată la fereastra Ileanii… ștergarul înnodat… Il așteaptă… Inima ’n dinți!… și freacă cu mâna pe ușe foarte discret.

Un țipăt năbușit înăuntru… Ileana suflă ’n lumânare și iese. Tremură scuturată din rărunchi de friguri… Ea îl târăște în grădină, la locul știut, unde de-atâta vreme așteaptă velința întinsă. Femeia se acață de gâtul lui… El o strânge’n brațe cu putere și dă să’și apropie buzele de ale ei… dar îl cuprinde un fior de groază ș’o împinge departe.

Acum pornește potopul ei de vorbe – jurăminte, blesteme, fără șir, dar pline de înțeles: bănueli de necredință… teama de sațiu… amenințări de crimă și sinucidere… plânsete și rugăciuni de milostivire. El retează grav cuvântarea ei monstruoasă… și-i spune tot, tot… Ea rămâne ’ntâi înlemnită… apoi începe să râză înnecat și din ce în ce mai nervos și mai nervos, până când izbucnește cu hohot și, lovindu’l brutal peste brațul vânjos, pe care i-l apucă și-l strivește sub degete:

– Prostule! A râs de tine!… Ai crezut? Nu-i adevărat! Minte!

Și se năpustește asupra lui și’l îngenunche jos la pământ…

 

O sprinceană alburie se ivește pe coama dealului de către răsărit… Pe lângă crucea din răspântie scârție roatele căruțelor ce pleacă din vreme să nu le-ajungă zăduful pe drum… Mitu tresare din somn.

– Se face ziuă, Ileano! scoală degrab!

Sprinceana albă crește și alte roate venind din deal la vale se aud apropiindu-se… o doină din frunză, cântec de drumeț fără griji… și vorbă… Tânărul ridică femeia de jos ș’o ajută, cum erà amețită, să ajungă până la ușa casei…

E grea despărțirea… O să fie chiar peste putință!

… Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deșteptat prea de multe ori… Se ridică năbușit din pat; îi trebuie aer: merge să deschiză fereastra, dă perdeluța ’ntr’o parte și i-se năzărește că vede’n pragul din față două umbre albe ce vor par’că să se topească una ’ntr’alta… Se șterge la ochi și se uită mai bine… Da!… Ia pușca din cuiu și iese ’n prag:

– Cine-i?

O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde prelung deal după deal – Mitu a picat fulgerat.

– Ce-ai făcut, nebunule! răcnește femeia și pornește un pas.

A doua țeavă! Ileana cade ’n genuchi… se sbuciumă în zadar să se scoale… Vrea să strige… o gâlgâitură de sânge o podidește pe gură… Se moaie dela junghietură și târându-se cât colo, se așază deabinele.

Popa aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă mirosul înnecăcios de silitră… Trece gardul, suie în clopotniță, se atârnă cu amândouă mâinile de funiile de teiu și ’ncepe să le smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaite cu o jale nebunească…

Se strânge multă lume.

Popa ia de mână pe Cuțiteiu și pornește urmat de obștea satului. El merge cu toți la locul unde zac cei doi copii nenorociți… Sprânceana mică alburie câtă vreme s’au jelit clopotele, s’a făcut trandafirie și mare.

– Eu i-am împușcat, zice bătrânul liniștit… Intâi pe el și pe urmă pe ea… Da, eu!

Și se ’ntoarce să-i privească… Ileana a adormit, strângând în brațe genuchii lui frate-său… Popa se apleacă la ea:

– Nu așà, cățea! zice el zâmbind crud… Nu așà, că-i păcat!

Și descleștându’i mâinile calde încă, o dă greoiu mai la o parte… A sburat în sfârșit surâsul înțelept de pe chipul prietenului Cuțiteiu… Omul își acopere prostește buzele învinețite cu o mână, cu alta ochii uzi… Toți stau cu capul gol… Nici o suflare.